The Perfect Storm

39

Seara o petrec lucrând intens la proiectul de statistică. Biroul meu este acoperit de cărți, printuri și laptopul meu, al cărui ecran strălucește de grafice și tabele. Tot acest timp, Osborne stă lângă fereastră, cu privirea fixată pe ploaia care lovește monoton sticla.

Din când în când, se ridică de pe locul său și vine lângă mine, atingându-mi mâna cu nasul lui rece, ca și cum ar vrea să vadă cu ce mă ocup. Îmi iau câteva clipe de pauză, îl mângâi ușor pe cap sau pe gât, iar el, mulțumit, se întoarce la postul lui de observație.

Prezența lui în cameră mă liniștește. Îmi dă senzația că nu sunt singură în această casă mare și goală. Iar compania mea pare să-i priască și lui.

Timpul trece încet, dar proiectul meu de statistică, care ar fi trebuit să fie aproape de final, nu avansează deloc. Gândurile mele fug constant de la cifre și grafice, întorcându-se la un incident recent. Încerc să mă concentrez, dar imaginile și emoțiile legate de acel moment mă urmăresc neîncetat.

Gândul la unde ar fi putut pleca Harry și la cum acțiunile lui bruște m-au lăsat cu o stare de anxietate nu-mi dă pace. Deși mă străduiesc să neg, îngrijorările și temerile mele mă trădează. Nu pot ignora sentimentul că ceva nu este în regulă. Furia lui și plecarea bruscă m-au făcut să mă simt inconfortabil. De fiecare dată, gândul la ce s-ar fi putut întâmpla îmi tulbură mintea, împiedicându-mă să mă concentrez.

Lucrurile nu ar trebui să fie așa, dar această realizare nu schimbă nimic, pentru că nu sunt o persoană insensibilă. Sentimentele nu pot fi controlate, ele doar există, și trebuie să trăiești cu ele până când furtuna se potolește. Inima nu are loc pentru logică. Este plină, ca un ocean, și uneori ne inundă fără avertisment.

De data aceasta, când Osborne vine în grabă spre mine, comportamentul lui este vizibil agitat. Ochii lui sunt mari, iar urechile plecate spre spate. Începe să schelălăie, iar sunetul este plin de neliniște.

Printre sunetele ploii care lovește ferestrele, aud zgomotul unei mașini care se apropie pe drum. Motorul se aude clar, un sunet grav, ce pătrunde prin perdeaua de ploaie. Osborn pare să-l fi remarcat înaintea mea, iar agitația lui devine și mai mare.

— Nu va intra, — îi spun lui Osborn, încercând să-l liniștesc, dar el continuă să schelălăie și să mă împingă cu botul.

Cu fiecare mișcare a lui, devine tot mai agitat, iar neliniștea lui începe să mă afecteze și pe mine. Știam că nu-l mai pot ține, când își dorește așa de mult să iasă afară.

Poate reușesc să fac asta înainte să intre el în casă.

— Bine, — spun, ridicându-mă rapid și aruncându-mi pe umeri un cardigan. — Hai să mergem.

De îndată ce deschid ușa, Osborne zboară afară ca o săgeată. Aleargă spre ușa de intrare, picioarele lui negre alunecând pe podeaua din lemn.

Îl urmez rapid, încă sperând că voi rămâne neobservată.

Însă speranțele mele dispar în clipa în care deschid ușa. În fața mea apare Harry, iritat și bombănind, în timp ce își trage cizma blocată în prag. În acel moment, Osborne, ca o furtună, trece pe lângă el cu o viteză atât de mare încât Harry abia reușește să se ferească.

Harry se uită surprins la câinele care dispare în întuneric, apoi se întoarce spre ușă, iar ochii noștri se întâlnesc.

Eu stau, respirând greu, pregătită pentru orice reacție din partea lui. Știam că ar trebui să fie furios pe mine pentru că l-am lăsat pe Osborne în casă. Mă așteptam să ridice tonul, să mă facă să regret fiecare decizie luată, dar nu spune nimic. În schimb, întreabă: