The Perfect Storm

31

Captivitatea pe care o simt în acest loc mă apasă, iar fiecare cameră pare să mă izoleze și mai mult. Acest conac, odată grandios, acum pare o povară grea, o cușcă impunătoare în care fiecare colț reflectă singurătatea mea. Încerc să evadez din labirintul sufocant al încăperilor și să găsesc alinare afară, unde vântul îmi mângâie pielea și spațiile deschise creează o iluzie de libertate. Aici, umbrele copacilor sunt aliații mei, iar foșnetul frunzelor devine un companion tăcut. În această aparentă libertate, cu fiecare pas, simt că mă eliberez de povara pe care o poartă zidurile acestui conac opresiv.

Vântul de primăvară îmi șoptește secretele pădurii, dar undeva adânc în mine simt o tristețe nedefinită. Frunzele uscate foșnesc sub tălpi, aducându-mi aminte de timpul care îmi scapă printre degete. Parfumul florilor înflorite îmi umple simțurile, dar în această explozie de viață mă simt pierdută.

Pădurea, cu cărările sale misterioase, mă atrage și mă întreb ce ascunde dincolo de fiecare cotitură. Ziua de primăvară este proaspătă și plină de frumusețe, dar în mine se naște o tensiune, o stare de neliniște pe care nu o pot desluși.

Aici nu sunt parcuri sau locuri unde aș putea să mă plimb în liniște. Harry nu mi-ar fi permis să ies singură. Așa că, hotărâtă, am decis să mă plimb în jurul casei fără să cer permisiune. Și eram convinsă că mă voi întoarce înainte ca el să ajungă acasă. Această siguranță s-a spulberat imediat ce am auzit sunetul unui motor apropiindu-se.

Mă simt ca un copil prins în flagrant. Speranța că poate nu e el dispare atunci când întorc privirea spre mașină. Jocul s-a terminat.

Îmi accept soarta, privindu-l cum se apropie. E prea târziu să mă întorc, pentru că deja m-a văzut. Simt din nou cum aerul devine greu și sufocant.

— Urcă în mașină, — spune cu maxilarul încordat, fără să mă privească.

— E doar la câțiva pași până la casă, — fac un gest amplu, arătând că aproape ating gardul, — Ajung mai repede pe jos.

— Urcă în mașină, Bruna, — insistă Harry cu un ton mai ferm.

Până la urmă, mă supun și mă îndrept spre mașină. Harry ia deciziile, și, mai devreme sau mai târziu, lucrurile se vor întâmpla cum vrea el. Însă acel „mai târziu" îmi oferă un sentiment de mică victorie. Absurdă, poate.

— Plănuiai să fugi prin pădure? — întreabă fără să mă privească, concentrat la drum. — Sper că știi să înoți bine, pentru că dincolo de ea e un râu.

— Nu aveam de gând să fug, și știi asta.

— Știu.

— Am vrut doar să mă plimb.

— Singură, în pădure? — își privește ceasul de la încheietură, — De ce nu mi-ai scris? Jude te-ar fi dus la o grădină zoologică, unde te-ai fi putut plimba în siguranță. Acolo, animalele sunt în cuști.

— Tocmai de aceea nu ți-am scris.

— Din dorința de a fi călcată de un mistreț sălbatic?

— Nu am avut niciodată o asemenea dorință, — chicotesc încet, acoperindu-mi gura cu mâna. Din gura lui, sună mai amuzant decât ar trebui.

Harry își oprește privirea asupra mea, iar zâmbetul meu se șterge imediat. Nu pot să-i citesc gândurile. Această carte nu-mi este accesibilă.

— Ce ai vrut atunci? — colțul gurii sale se ridică ușor, dezvăluind o gropiță pe obraz.

— Nu am vrut să-l deranjez pe Jude pentru o plimbare banală. Sunt în stare să merg singură, fără un bodyguard. Mi-ai spus că pot face ce vreau, atâta timp cât nu încalc contractul.