The Perfect Storm

13

Nu am mai vorbit cu Rose. Nu a venit la universitate a doua zi și nu a răspuns la niciun apel sau mesaj de-al meu. Mai târziu am aflat că s-a transferat într-un alt grup. După aceea, am renunțat să mai încerc să o contactez. Știu că e bine, doar că nu mai vrea să aibă de-a face cu mine.

Acest lucru mă neliniștește profund. Nu voiam să o pierd ca prietenă, iar gândul că trebuie să renunț la relația noastră mă chinuie în fiecare zi. Simt că am pierdut o parte din mine.

Nu am mai auzit nimic nici de la Kyle. Și el a încetat să mă caute. Probabil, Rose a fost convingătoare. Încep chiar să cred că nu-i mai sunt de folos lui Freeman. Se pare că ceva nu a mers conform planului său.

Harry nu mă ține la curent cu ce se întâmplă, așa că nu știu nimic. De fapt, vorbim foarte puțin. Vine acasă târziu seara și pleacă devreme dimineața. Ne intersectăm rar, ceea ce, trebuie să recunosc, mă bucură.

Mă simt destul de singură în această casă imensă, dar nu atât de singură încât să îmi doresc compania lui Freeman. La început, am crezut că se întoarce târziu de la serviciu, dar acum mă îndoiesc. În fiecare seară aceeași poveste: părul ciufulit și ud, echipamentul sportiv umed și o geantă grea pe umăr. Singurul lucru care se schimbă este expresia feței lui. Uneori pare iritat, dar cel mai des nu exprimă nimic. Mă întreb dacă chiar joacă fotbal sau doar se antrenează în echipamentul sportiv.

Lipsa comunicării cu Rose și incertitudinea legată de Harry mă fac să mă simt fără speranță. Mă simt ca o prizonieră în această casă, înconjurată de secrete și lucruri nespuse. Petrec tot timpul singură cu gândurile mele, iar asta îmi face situația și mai grea. Fiecare zi seamănă cu precedenta, iar tot ce îmi rămâne este să reflectez dureros asupra a ceea ce se întâmplă.

Zilele petrecute la universitate au devenit adevărate sărbători pentru mine. Îmi oferă șansa de a scăpa măcar pentru puțin timp din această izolare apăsătoare.

Și acum, în această zi de primăvară, îl aștept la poarta casei lui Harry pe Jude. În jur bate un vânt rece, care face copacii să se legene. O pânză de picături fine de ploaie împodobește iarba, creând un covor strălucitor pe pământ. Soarele primăvăratic începe să iasă dintre nori după ploaie, îmbrăcând totul în jur într-o lumină blândă, ca o atingere delicată pe piele. De obicei, Jude nu întârzie, dar astăzi este o zi neobișnuită.

După zece minute, în sfârșit apare mașina lui.

– Scuze, a trebuit să opresc la benzinărie, – reușesc cu greu să înțeleg ce spune, încercând să descifrez sensul în căscatul și mormăitul lui somnoros.

– Nu-i nimic.

În mașină e cald, și e exact ce îmi trebuia după vântul rece de primăvară.

– Arăți cam obosit. S-a întâmplat ceva? – Nu că ar fi el tot timpul foarte îngrijit, dar totuși...

Îl privesc mai atent. Un tricou șifonat, părul ciufulit și pantaloni de pijama în carouri. – Serios, ești în pijama?!

– În primul rând, e luni dimineața, – continuă el să caște. – Și da, asta e pijama. Ascultă, nu te superi dacă dorm în mașină cât timp ești tu la cursuri?

– Dimineață? – mă mir. – E deja prânz.

– Nu contează.

– Nicio problemă. Sincer, îmi pare rău pentru tine când văd cât de greu îți e să ții ochii deschiși, – mă simt vinovată că trebuie să vină cu mine la toate seminariile.

Pe de altă parte, mă bucur de compania lui. Mereu găsim ceva amuzant de discutat. Și îmi place să ne contrazicem. Jude are întotdeauna o opinie total opusă celei pe care o am eu. Uneori, argumentele lui mă lasă fără replică și trebuie să admit că are dreptate.