The Perfect Storm

44

Meciul era intens, iar scorul rămânea 0:0, în ciuda tuturor eforturilor echipei „London Eye" Terenul părea o adevărată arenă de gladiatori: pase rapide, intrări dure, apărători ce blocau constant liniile de atac ale adversarilor. Fotbaliștii ambelor echipe jucau în mod coordonat, însă niciuna nu reușea să străpungă apărarea celeilalte.

În minutul treizeci, Felix Van Zyl, cu o intervenție decisivă, l-a doborât pe un jucător de la „Fulham". Fluierul arbitrului a răsunat ascuțit în aer, iar cartonașul galben s-a ridicat imediat. Penalty. Un jucător de la „Fulham" s-a pregătit să execute, iar portarul echipei „London Eye" s-a concentrat, cu privirea fixată pe minge. Întreg stadionul a încremenit de tensiune. Jucătorul s-a lansat în alergare, a șutat... Mingea s-a ridicat în aer, iar toți ochii s-au îndreptat asupra ei.

Când mingea a trecut pe lângă poartă, am simțit cum tensiunea s-a evaporat instantaneu. Parcă întreg stadionul a răsuflat ușurat odată cu mine. Un murmur dezamăgit a străbătut mulțimea fanilor „Fulham", în timp ce strigătele de bucurie ale suporterilor „London Eye" au explodat. Am zâmbit, simțind cum bucuria mă cuprindea – acel penalty ar fi putut schimba soarta întregului meci, dar de data aceasta norocul a fost de partea echipei verzi.

Ocazional, îmi aruncam privirea spre Harry, care stătea lângă mine. Părea complet calm, aproape detașat de ceea ce se întâmpla pe teren. Însă, dacă te uitai cu atenție, puteai observa cum strângea puțin mai tare telefonul în mâini de fiecare dată când mingea se apropia prea mult de poarta echipei verzi. Maxilarul i se încorda ușor în momentele cele mai tensionate ale meciului. Umerii, de obicei relaxați, erau acum ușor aplecați înainte, trădând concentrarea ascunsă. Harry era un maestru în a-și ascunde emoțiile, însă micile detalii – degetele încleștate și colțurile buzelor ușor ridicate – trădau adevărata sa implicare în joc.

În pauză, m-am uitat în jur și am observat cum aproape fiecare suporter din tribune era îmbrăcat în culorile echipei sale. Oamenii purtau fulare, tricouri și șepci alb-verzi, iar pe obraji aveau desenate simboluri în aceleași culori. Întregul stadion părea să pulseze în ritm cu emoțiile lor, iar pe acest fundal, eu și Harry, fără niciun fel de însemne ale suporterilor, păream străini. Mi-am dorit să schimb asta imediat.

Lângă noi era un grup de suporteri care își pictau reciproc fețele. Am îndrăznit să mă apropii și am cerut puțină vopsea. După ce am primit câteva pete de pigment alb-verde, mi-am pictat obrajii. Apoi am făcut același lucru și pentru Harry. La început a refuzat, dar nu m-am dat bătută, continuând să-i spun cât de importante sunt aceste mici detalii.

În cele din urmă, a cedat, dar a pus o condiție: după meci, mergem împreună la „Tia Maria", unde își dorește să încerce Vatapá. Nici nu a trebuit să mă gândesc de două ori înainte să accept. Cu un zâmbet larg, am pictat obrajii lui Harry, în timp ce el făcea pe nepăsător, de parcă toată treaba nu îl interesa.

Dar știam cum se comportă când chiar nu-i place ceva. Și acum nu era unul dintre acele momente.

Am stat în tribune, cu fețele desenate în alb și verde, și pe măsură ce minutele treceau, tensiunea creștea. Era minutul 85, iar corpurile noastre păreau să se tensioneze la unison. Întreg stadionul a încremenit când mingea a ajuns la Santos. A preluat-o cu încredere, iar timpul părea să încetinească pe măsură ce urmăream fiecare mișcare a lui.

Cu fiecare pas spre poartă, tensiunea creștea, iar când a șutat, parcă inima mi s-a oprit. Mingea a intrat în poartă, iar explozia de bucurie a zguduit stadionul. Dar imediat, liniștea a coborât peste mulțime când arbitrul s-a îndreptat spre monitor pentru a verifica un posibil ofsaid.

Întreaga mulțime a rămas nemișcată, iar eu și Harry ne-am privit, împărțind între noi o combinație de speranță și neliniște.

Harry s-a ridicat în picioare, tensionat ca o coardă întinsă, iar ochii lui verzi, mari de emoție, străluceau sub lumina stadionului. S-a aplecat ușor înainte, cu pumnii încleștați și o expresie concentrată pe față. Fiecare mușchi din corpul lui părea în alertă, așteptând verdictul arbitrului.