The Perfect Storm

36

Pov Bruna

– Astăzi ei nu joacă, – spune el în timp ce mașina virează pe colț. – Joc eu.

Mă uit la el, nevenindu-mi să cred ce aud.

– Păi, ai spus că nu ești genul de jucător de echipă, – îmi amintesc discuția noastră.

– Nu mai sunt, – zâmbește el. – Dar uneori e plăcut să te întorci la trecut. Te readuce cu picioarele pe pământ.

– Erling a vorbit cu atâta admirație despre felul tău de a juca, – remarc eu. – Nu credeam că o să am ocazia să văd asta cu ochii mei.

– El vorbea despre un puști de 18 ani care juca fotbal profesionist, – ridică el un deget și inelul de pe mâna lui reflectă un strop de lumină pe pieptul meu. – Acum am 27 și mai mult mă uit la fotbal decât să joc. Să nu ai prea multe așteptări.

27.

– Și cum aș putea atunci să cred în ce spune el?

– Nu trebuie să crezi, – ridică el din umeri. – Erling are obiceiul să exagereze.

– Ești norocos cu el, – îmi mușc buza. – Dacă te promovează așa în fața fetelor, aș putea să cred că ele stau la coadă la biroul tău.

– N-am spus nimic despre cozi, – spune el, ridicând o sprânceană. – Dar da, el mai face asta din când în când.

– Incredibil, – nu-mi pot reține zâmbetul.

– De ce mă iei la joc? – întreb curioasă. – Nu mai ai 18 ani și eu nu o să mă pot minuna de talentul tău incredibil.

– Pentru că va fi acolo Evans.

De fiecare dată când numele ăsta iese din gura lui, simt cum ceva se rupe în mine. Încă nu m-am vindecat de ultima dată, iar acum urmează să trec prin asta din nou.

– Ne întâlnim des cu cei care, la fel ca mine, visau să devină fotbaliști, dar ceva n-a mers. Uneori, simțim nevoia să ne scufundăm în ceea ce ne definea cândva. Probabil e un fel de masochism, dar toți cei care nu au reușit trec prin asta.

Cuvintele lui îmi răsună în inimă. Îl înțeleg, simt durerea viselor neîmplinite, și în asta ne asemănăm.

– Kyle a jucat și el fotbal? – întreb, ridicând surprinsă sprâncenele.

– Nu, – zâmbește Harry. – Dar străzile din Doncaster l-au învățat la fel de bine ca orice academie de fotbal.

– După tot ce s-a întâmplat, voi o să jucați fotbal ca și cum nimic n-ar fi fost?

– Nu a mai fost la jocuri de multă vreme, și nici nu credeam că o să mai vină, dar... – Harry face o pauză, apoi continuă: – De data asta a decis să vină.

– De ce? – mă încrunt. Nu înțeleg scopul. Cum funcționează lumea lor?

– Vrea să mă învingă, – răspunde Harry cu încredere. – Cel puțin pe teren.

– Dar dacă scopul lui e mai întunecat? – îmi amintesc de arma îndreptată spre Harry.

– Nu te îngrijora, – spune el când cotim pe o stradă deja familiară. – Jucăm pe stadionul meu. Va fi bine păzit.

Încă nu înțeleg cum, după tot ce s-a întâmplat, oamenii pot să se adune și să joace fotbal împreună de bunăvoie. În mintea mea, asta nu are sens. E oare posibil așa ceva?

– Bruna, – Harry îmi captează atenția, – vreau să porți asta.

Vocea lui sună ca o rugăminte, dar și ca un ordin mascat.