The Perfect Storm

46

– A fost crud, – am oftat greu, strângând mai tare mânerele genții. Inima îmi bătea cu putere în piept, provocându-mi și mai multă neliniște.

– M-am gândit că îți va fi mai ușor dacă îți alegi singură, – a spus Jude, ajustându-și neglijent părul, ca și cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume.

– Te-ai înșelat, – am respirat cu greu, încercând să-mi stăpânesc fiorul care mă copleșea. Harry era prea aproape, iar acest fapt a readus la viață toate sentimentele pe care încercasem cu atâta străduință să le îngrop în ultimele zile.

Harry și-a întors privirea în direcția noastră și ne-a observat. Ochii lui s-au oprit asupra mea, iar următorii pași păreau mai grei, ca și cum trăgeam după mine o povară incredibil de grea.

De ce era el aici? Eu nu am încetat să fug?

– Ce mai faci? – a întrebat Jude, întâmpinându-l. M-am ascuns în spatele lui, ca un copil care nu vrea să se confrunte cu realitatea.

– Am venit să te înlocuiesc, – a spus Harry, înclinându-și capul spre dreapta, privirea lui căutându-mă printre frunzele copacilor. Simțeam cum inima îmi bătea în urechi. – Bună.

– Bună, – am spus, făcând un pas spre dreapta, dezvăluindu-mă treptat în fața privirii lui, ca și cum aș fi deschis o pagină dintr-o carte care nu ar fi trebuit citită niciodată.

– Poftim, întreagă şi nevătămată, – a spus Jude, întinzându-și mâna către mine. În acel moment, am vrut să-i apuc palma și să nu o mai las să plece, dar în schimb, el a scos o frunză de arțar din părul meu, lăsând-o să cadă lin pe pământ.

– Văd, – a spus Harry, înclinând din cap. Vocea lui era rece ca vântul de toamnă. – Bruna, urcă în mașină.

El a arătat către mașina lui parcată, iar în stomacul meu s-a instalat un sentiment neplăcut. Gândurile îmi zburau: „De ce nu pot pur și simplu să mă întorc și să plec?".

– Pe mâine, – m-am întors spre Jude, încercând să-mi fac o exprimare relaxată, dar aceasta părea lipsită de viață, ca o frunză căzută la sfârșitul lui septembrie.

– Tot ce îți ușurează viața este bine, – mi-a șoptit el la ureche, mâna lui învăluindu-mi umerii.

Viața mea ar fi fost mai simplă dacă astăzi nu ar fi trebuit să mă întorc cu Harry. Fiecare minut petrecut în compania lui părea o probă. Gândurile că aș putea să bat din picior și să insist că vreau să plec cu Jude mă străpungeau, dar știam că nu va funcționa. Nu pot pur și simplu să scap de asta.

Acceptându-mi soarta, fac un pas către mașină. Inima îmi bate cu putere, anticipând patruzeci de minute de călătorie alături de el, unde fiecare clipă va fi plină de pauze jenante, cuvinte nespuse și autodistrugere.

***

Din fericire, pe tot parcursul drumului, Harry a vorbit la telefon, exprimându-și indignarea față de niște livrări eșuate. Aproape că nu înțelegeam nimic din frazele lui întrerupte, auzind doar vocea lui iritată întrerupând apelul, fără să-i permită interlocutorului să termine. Se muta de la o victimă la alta, căutând un vinovat în acest haos, iar eu știam un lucru sigur – nu invidiam pe nimeni pe Bill, din cauza căruia s-a întâmplat totul. Știam doar numele lui și mă simțeam cu adevărat rău pentru el.

În curând, am ajuns la „Selfridges" de pe Oxford Street. O speranță s-a aprins în interiorul meu: poate că, într-unul din magazinele acestui centru comercial, se află acel Bill, iar el va ieși acum să-l caute.

– De ce suntem aici? – am întrebat, străbătând awkwardness-ul.

– Ce? – Harry s-a distrat de la telefon și m-a privit cu o sprânceană ridicată, expresia lui sugerându-mi că sunt puțin incomodă.