The Perfect Storm

20

Harry nu a insistat să continuăm jocul, iar restul drumului l-am parcurs în tăcere. Întrebările lui au trezit amintiri pe care am încercat să le uit. Ele încă mă urmăresc, transformându-se în fantome care nu-mi permit să adorm noaptea. Cu timpul, am început să accept noua mea viață și am încetat să-mi imaginez diferite scenarii. Dar astăzi, am scos din nou la lumină trecutul, ca și cum aș fi deschis o rană veche.

Trebuie să învăț să trăiesc cu ele, în loc să încerc să scap de ele. Acum, amintirile sunt ca un fular de lână strâns în jurul gâtului, care mai devreme sau mai târziu mă va sufoca, dacă nu-l slăbesc.

Acestea sunt regulile jocului. Adevăr pentru adevăr.

— Wayne îți va duce bagajul în cameră, — spuse el, dând din cap în direcția cuiva din spatele meu. M-am întors și am văzut un brunet înalt lângă poartă.

— O să vin să te iau la șase, — continuă Harry, vocea lui gravă atrăgându-mi din nou atenția. — Fii gata, nu vreau să te aștept.

În astfel de momente, mintea mea pur și simplu se oprește. Există o mie de motive pentru care nu ar trebui să merg cu el astăzi, dar niciunul nu îmi vine acum în minte, când am cea mai mare nevoie.

— E necesar? — strâng ochii din cauza soarelui puternic. E greu de crezut că doar cu câteva ore în urmă ploua atât de tare încât nu se vedea drumul.

— Tot ce spun eu este necesar, Bruna.

Acesta este motto-ul interacțiunilor noastre. E frustrant că nici măcar nu pot să-i răspund.

— O să fiu gata la șase, — spun, ieșind din mașină, acceptându-mi înfrângerea. Nu am nicio șansă în această luptă.

Aud cum mașina pornește în spatele meu, și deodată toate motivele pentru care ar fi trebuit să refuz îmi vin în minte. Aș fi putut spune că trebuie să termin un proiect important pentru școală. Și nu ar fi putut refuza, pentru că a promis că nu va interfera cu studiile mele.

Un zâmbet involuntar îmi apare pe buze când realizez că Harry Freeman ar fi găsit oricum o modalitate să mă facă să merg. Nu contează câte scuze aș fi găsit.

Nu știu cât timp stau pe gânduri în fața porților, dar Wayne a intrat deja în casă cu bagajul meu. Deși soarele strălucește, vântul e rece. Un fior mă cuprinde și mă face să mă strâng în mine. Aerul rece pătrunde prin toate straturile de haine, ca niște ace de gheață care îmi străpung pielea. Fiecare respirație aducea în piept aer rece. Încerc să mă acopăr mai bine cu hainele, dar e inutil. Pentru prima dată, pășesc cu ușurință dincolo de aceste porți.

O strângere neașteptată a inimii m-a cuprins când am văzut o mișcare în depărtare. Un val de neliniște îmi străbate corpul, iar gândurile încep să zboare, tulburându-mi mintea. Vântul nu mai pare amenințător. Câinele care aleargă spre mine pare înfricoșător de rapid și de neînduplecat. Fiecare pas al lui răsună ca un fulger în urechile mele.

Privirea mi se îndreaptă spre câine, și rămân nemișcată, ca și cum m-aș fi topit în pământ. Lumea din jurul meu se restrânge la un singur punct de focalizare – câinele care se apropie. Inima îmi bate nebunește în piept, de parcă ar încerca să scape. Frica îmi acoperă mintea, lăsându-mă incapabilă să gândesc clar și logic. Toate gândurile și sentimentele devin neclare, iar timpul încetinește.

Dintr-o dată, picioarele mele încep să se miște de la sine, iar adrenalina îmi inundă sângele. Pașii devin rapizi și necontrolați, când realizez că câinele este deja prea aproape. Vântul îmi lovește fața, răvășindu-mi părul și dându-mi viteză. Picioarele continuă să alerge, dar în minte am doar un gând: să închid porțile înainte ca câinele să mă prindă.