The Perfect Storm

43

Ieri, când m-am întors, am simțit o ciudată goliciune interioară. Harry nu era acolo și am surprins o ușoară tristețe din cauza absenței lui. A fost un sentiment bizar, deoarece, nu cu mult timp în urmă, faptul că nu era prin preajmă mi se părea o eliberare. Și totuși, acum simțeam că nu am cui să împărtășesc ce simt. Nu aveam cui să-i spun cât de cald și primitor e în casa lui Jude, cât de luminos și liniștit era totul acolo.

Nu știu de ce am crezut că, dacă Harry ar fi fost acasă, poate m-ar fi întrebat cum mi-am petrecut seara. Dar, în mod ciudat, de data asta eram gata să-i povestesc. Doar că nu era nimeni prin preajmă. Am rămas singură, captivă în propriile gânduri, rememorând toate întâmplările din acea seară.

Noaptea părea interminabilă, iar somnul refuza să vină. M-am întors pe toate părțile, încercând să găsesc un refugiu în gânduri care se învârteau neîncetat. Ceasul de pe noptieră arăta ora două dimineața, dar somnul tot nu venea. Am încercat să închid ochii, să mă forțez să uit de gânduri, dar nu a funcționat. Liniștea din casă părea deodată copleșitoare, iar realitatea că eram din nou singură era greu de acceptat.

Abia în jur de ora trei am început să alunec în somn, când am auzit motorul unei mașini de afară. Harry se întorsese acasă. Motorul s-a oprit, iar eu am auzit ușa mașinii închizându-se. Desigur, Ozborn a început să latre fericit, întâmpinându-și stăpânul. Lătratul lui a răsunat în tăcerea nopții, dar curând s-a potolit, în timp ce pașii lui Harry se apropiau de camera lui.

Ascultând acei pași, am simțit o ciudată alinare că s-a întors în sfârșit. A fost neașteptat, dar știind că e acolo, m-am simțit puțin mai în siguranță în casa aceea. În scurt timp, pașii lui Harry s-au stins, iar eu am permis somnului să mă cuprindă.

Dimineața am luat micul dejun singură. Doamna Anderson mă aștepta în bucătărie cu un mic dejun englezesc tradițional. Nu aș fi putut refuza, chiar dacă aș fi vrut — mirosul de bacon și ouă proaspăt gătite era irezistibil. Tosturile calde, fasolea și ciupercile au completat masa, lăsându-mă atât de sătulă încât nici nu m-am mai gândit la prânz.

Stând în camera mea, anticipam un weekend plictisitor, care părea să mă apese greu pe umeri. Privirea mi-a alunecat peste pereți și obiecte familiare, și m-am întrebat dacă ar trebui să-i scriu lui Rose. Dar gândul acesta mi-a stârnit o ușoară reticență. De parcă mă temeam să-i mint din nou în față, să mă încurc în firele minciunilor care mă însoțesc de atâta timp. Poate ar fi mai bine să reluăm discuțiile când totul se va sfârși, când adevărul va ieși la iveală și toți vor ști.

Am decis să mă concentrez pe studiu. Săptămâna viitoare am test la macroeconomie, și trebuie să mă pregătesc. Manualele, notițele, și schițele au ocupat întreaga mea zi, ajutându-mă să alung orice alte gânduri.

Tocmai terminasem de studiat când am auzit trei bătăi ușoare în ușă. Era Harry — aș fi recunoscut acel ritm dintr-o mie. Într-o clipă, liniștea mea s-a transformat în neliniște. Ceva în mine s-a strâns, iar mintea mea a început să scaneze toate lucrurile pe care le-aș fi putut face să-l supăr. Nu ar fi venit la mine fără un motiv.

M-am ridicat, simțind cum podeaua sub picioarele mele devenea brusc mai rigidă decât de obicei, fiecare pas reverberând ușor în urechi. Palmele mi-au transpirat, iar eu le-am șters involuntar de pantaloni. Hainele care cu câteva minute în urmă erau confortabile, acum mă iritau — materialul se lipea de umeri, parcă restrângându-mi mișcările. Deodată, aerul din cameră părea să devină mai dens și fierbinte.

Am tras de mâner și am deschis ușa, întâlnindu-mă cu ochii lui verzi strălucitori. Păreau și mai adânci și mai expresivi pe fondul părului lui umed, dat neglijent pe spate. Picături de apă i se prelingeau încet pe față, lăsând urme ude pe obraji.