Memorii...

1. Totul a început cu...

Capitolul 1

    — Tată cum ai întâlnit-o pe mama? Îl întrebă Daisuke pe tatăl său.

    — Cred că mama ta e în mai multă măsură să-ți povestească, îi răspunse soțul meu, privindu-mă cu unul dintre zâmbetele lui fermecătoare.

     — Mami? Mă întrebă Daisuke care mă privea rugător.

    — Da, mătușă, vreau și eu să aud cum de te-ai întâlnit cu unchiul meu, spuse Sarada care-și făcu vizibilă prezența.

    — All right copii, am să v-o spun, le spun privindu-mi soțul care-mi zâmbi încurajator.

     — Totul a început cu anul câinelui de apă... Anul care avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna, fără măcar să știu.

    — Vrei să spui anul 1622? Mă întrebă Sarada.

     — Da Sarada, îi răspund eu nepoatei mele.

***

Anul câinelui de apă

Anul 1622

     De când a început *shūmon aratame totul s-a schimbat şi nu în bine... totul mergea din ce în ce mai prost. A trecut mai bine de o lună de când eu cu frații mei am plecat din sat, lăsând în urmă toate amintirile frumoase împreună cu tot ce-am iubit şi cunoscut pe acest pământ, părinții noștri.

     Totul a început într-o zi când noi trei eram în apropierea satului, dar nu în el și am revenit în sat datorită țipetelor de groază pe care le-am auzit... era deja prea târziu... pentru că imaginea întregului sat pe care am descoperit-o, atunci, era parcă deprinsă din poveștile pe care ni le povesteau mama și tata despre moartea primilor creștini din *Seisho. O imagine înfiorătoare și plină de groază pe care nu mai vreau s-o văd niciodată, oameni morți zăceau peste tot și oriunde priveai vedeai numai pete de sânge. Am început să alerg cu speranța că poate mama și tata erau în viață, ajutând poate pe vreun vecin, mângâindu-l pentru pierderea lui. Atunci când mă apropiam de casă, am închis ochii, iar atunci când am ajuns lângă poartă, îmi era prea teamă de ceea ce am să găsesc în acel moment. Am atins poarta, făcându-mi curaj să o deschid... privirea-mi căzu peste cele două trupuri căzute pe pământ, care zăceau neînsuflețite într-o ditamai balta de sânge. Cele două cadavre erau părinții noștri. Ei au murit sau mai degrabă spus uciși din ordinul împăratului, iar noi suntem orfani încă de atunci...

     Mi-am scuturat capul, încercând să-mi alung toate gândurile negre care-mi invadau mintea. Asaia plecase de prea mult timp în căutarea hranei, mă temeam îngrozitor de mult să nu i se fi întâmplat și lui ceva. Îmi întorc privirea și abia acum îl văd pe Atai, fratele meu mai mic, care avea lacrimi în ochii, plângea. Îi citeam îngrijorarea din privire, şi mie-mi era la fel de teamă deoarece le auziserăm pași şi vocile celor care încă voiau să ne ucidă pentru că nu credem în același dumnezeu.

    — Nu-ţi fie frică Atai, i-am șoptit încet.

    — Domnul ne va proteja? Mă întrebă el în șoaptă.

    — Da, i-am răspuns eu, care nici nu credeam în ce tocmai îi spusesem. Știam că-l mințeam, dar dacă eu nu credeam, măcar el să creadă.

     — Jos! I-am spus eu fratelui meu mai mic, văzându-i pe câțiva samuraii care se apropiau de casa în care Asaia ne lăsaseră ascunși.

     — Ce masacru, zise un samurai din grupul acela.

      — Şi când te gândeşti că trebuie să mai găsim eventuali *kirishitani care au scăpat... Va fi o imagine mai dezolantă decât e acum, rosti cu oarecare tristețe și al doilea samurai.