Memorii...

6. Mă întreb...

Capitolul 6  

„Chiar de-n jurul meu se-adună norul îndoielilor,

Și-ntrebări se-nalță ca un zid deasupra tuturor

Caut pe genunchi puterea-n care-odată am crezut,

Așteptând..."

     Mă întreb dacă nu cumva sunt prinsă într-un coșmar din care nu mă mai pot trezi... lacrimile-mi cad întruna fără oprire, iar sufletul și inima-mi din piept plâng și urlă datorită durerii pe care o simt de pe urma pierderii scumpilor mei frați... Am plâns și încă plâng... în timp ce le privesc ochii îndurerați acestor doi străini care mă privesc cu o privire la fel de tristă cum mă simt eu în aceste momente în care îmi vine decât să urlu și să-L întreb pe El, Dumnezeul părinților mei și al fraților mei, care se presupunea că este un Dumnezeu al iubirii, dar acum nu mi se pare deloc așa cum mi-l descriau ei... ci un Dumnezeu foarte îndepărtat, căruia nu-i pasă că eu aici jos plâng de mi se rupe inima și sufletul în mine... mi se pare în aceste momente că este unul care este extrem de crud, ignorant chiar... dar cu toate acestea știu în adâncul meu că deși aș fi vrut să fie așa, nu e... deoarece El, Dumnezeul familiei mele, e un Dumnezeu viu... spun asta pentru că L-am văzut cum le răspundea... Deci chiar dacă simt că acum mi se rupe inima-mi în două de durerea și disperarea pe care le resimt acum din plin... chiar dacă am atâtea întrebări și îndoielii cu privire la El și la planurile Sale „mărețe" pentru viața mea de care am auzit atâtea de la părinții mei atunci când îmi povesteau, răspunzându-mi la întrebări mele despre El... Trebuie să-mi pun puțina încredere pe care o mai am în El, Kami-sama, deoarece El e singurul pe care-L știu care mă poate ajuta...

     Sunt luată prin surprindere de către doamna ce până acum stătea lângă străinul ce mă salvase și mă adusese aici... O observ printre lacrimile care-mi cădeau în neștire, cum se aproprie de mine... ca să mă poată îmbrățișa. În acel moment când i-am auzit șoaptele și i-am simțit îmbrățișarea, am început să o strâng în brațe și să plâng mai tare, spunându-i că nu vreau să fiu singură.

     — Gata, liniște-te acum scumpo. Totul va fi... bine. Nu ești singură copila mea!

În prezent

     Îi citesc nerăbdarea din privirea ce și-o îndreptase spre tatăl său, privindu-l ca și cum de aici trebuia Asaki să înceapă să povestească în continuare. Zâmbesc, oprindu-mă totodată din istorisit, așteptând ca Daisuke să-i spună soțului meu să povestească el de aici încolo.

     — Tati? Îl întrebă el, pe Asaki, privindu-l.

     — Da. Ce-i? Îi răspunse tatăl său, prefăcându-se că nu-l înțelege.

     — Care a fost reacția ta la tot ce vedeai atunci? Ce gândeai, mai exact atunci când ai văzut-o pe mami plângând? Îl întrebă Daisuke devenind din ce în ce mai curios și entuziasmat în timp ce își rostea întrebările.

     — Avea mintea plină numai cu gânduri negre, îi răspunse doamna Tsunade băiatului nostru care se întoarse către ea ca să o privească numai pentru o secundă, reîntorcându-și apoi privirea înapoi către tatăl său.

     — Este adevărat ce ai auzit Daisuke, îi răspunse Asaki lăsându-l pe fiul său pe gânduri pentru câteva secunde.