Memorii...

81. Sakura...

Capitolul 81    

      „Haide, Sakura. Revino-ți!" îi spun „surioarei" mele pe care tocmai am lăsat-o jos din brațe le mele, acum vreo câteva secunde. Sunt sigur că dacă m-ar aude spunându-i „surioară" m-ar pocni de nu m-aș mai ridica o lună. Spun asta deoarece sorei mele nu-i place sau mai bine zis nu suportă să-i spun astfel, deși e sora mea mai mică. Mă uit atent la ea și parcă nu-mi vine a crede că tocmai din cauza mea a leșinat. Trebuia să fiu mai înțelegător cu ea, deoarece e vina mea în totalitate... Nu pot să cred că m-am certat din pricina unei sclave cu ea... De ce mi se întâmplă astfel de lucruri?... În fine, îmi spus privind-o iarăși pe sora mea care era întinsă pe podeaua de lemn a pavilionului, eu o întinsesem. Nu-s doctor, dar situația de față mă îngrijorează pentru că soră-mea deși e o fire vulcanică, e foarte sensibilă, astfel încât îți dă impresia că două persoane trăiesc în înăuntrul ei. Părinții noștri au fost foarte atenți cu ea fiindcă era foarte bolnăvicioasă atunci când era mică. Cred că de la ei, observându-le grija, am devenit puțin cam prea ocrotitor față de surioara mea mai mică. Dar ce mă uimea la Sakura, stătea în faptul că pe cât de energică putea fi, pe atât de sensibilă putea fi. Avea o inimă mare... ci asta o puteai vedea din felul în care se comporta cu ceilalți din jurul ei. Aproape că uitasem de încăpățânarea ei nemăsurată... această calitate ca să fiu sincer am moștenit-o și eu, de altfel. Cum am spus nu-s doctor, ci această meserie nu mă pasionează deloc... dar fie că îmi convenea sau nu, am fost nevoit să învăț să iau pulsul. Din puls, adică bătăile inimii pe minut, îți poți da seama dacă starea persoanei e stabilă, medie, sau gravă. I-am luat mâna și i-am verificat pulsul... era foarte alert, asta însemna că starea ei era gravă. Deși picase jos din picioare, trebuia să fi se lovit de ceva atunci când a căzut, de i-a cauzat... dar nu știu ce să fac. Nu vreau s-o pierd chiar dacă avem certurile noastre, o iubesc și nimic nu va schimba asta, ea va rămâne sora mea mai mică. Trebuie să găsesc un medic, mi-am spus în timp ce mă ridicam de lângă ea. Dar fiindcă se înnoptase deja și dacă mai adaug și ploaia, șansele mele se diminuaseră considerabil în a găsi un doctor bun care să vrea să se deplaseze până aici pe ploaia asta. Fiind adâncit în gânduri, n-am simțit deloc când bunicul a sosit lângă mine. Glasul lui m-a trezit la realitate, într-un mod neplăcut. Am simțit cum un fior rece îmi străbătu șira spinării. „Hei Asaki, unde ai dispărut așa dintr-o dată?" mă întrebă bunicul, iar eu tresar din pricina sperieturii. "Te-am speriat?" mă întrebă el din nou. Normal că da, i-am răspuns eu în minte, dar asta nu mai conta, ci Sakura. Bunicul s-a scuzat, iar eu în cele din urmă i-am răspuns, „ ... nu mai contează acum. Fi cu ochii pe Sakura, bine bunicule?" revenindu-mi din sperietura în care m-a băgat. „Ce i s-a întâmplat?" m-a întrebat din nou bunicul meu, iar eu nu mai aveam timp să-i dau și lui explicații, pentru că starea Sakurei mă îngrijora. Îndreptându-mă spre ieșirea din acel pavilion din grădină, i-am răspuns bătrânului meu, alarmat, „Mă întorc cât de repede pot!"și am ieșit în ploaia ce cădea din înaltul cerului.

***

      Trecură câteva minute bune, de când tot alerg spre casa lui Hidetada Adams. Sunt ud până la piele, dar numai îmi păsa deloc deoarece singura mea soră era inconștientă acasă. Hidetada Adams era singura mea soluție de salvare. Nici nu pot să-mi închipuiesc ce ar fi putut să se întâmple dacă chipul lui nu mi-ar fi trecut prin față precum un fulger ce luminează cerul întunecat de norii furtunii, atunci când încercam să gândesc ce opțiunii mi-au mai rămas. „Mulțumesc Doamne!"

***

      În sfârșit după o oră și jumătate de alergat prin ploaia rece, am ajuns și eu la casa lui Hidetada. Am intrat în curte și am început să-l strig pe cel ce putea să mă ajute, și să bat la ușă, ca un nebun... eram de-a dreptul disperat... Dar nimeni nu a răspuns.... Oh, nu Sakura, mi-am spus printre lacrimile ce-au început să-mi curgă din ochii, amestecându-se în căderea lor cu picăturile reci ale ploii care acum se asemănau ci ele cu lacrimile mele. Singura diferență era că ele proveneau de undeva de sus, pe când ale mele veneau din adâncul inimii mele înfiorate de gândul pierderii surorii mele. „Eu ce mă fac acum?" am strigat eu rezemându-mă pe ușa de lemn a casei familiei Adams. Simt cum puterile mă părăsesc, ochii mi se închid... m-am trezit jos după câteva secunde din cauza căzăturii pe care am căpătat-o. Se pare că cineva din interiorul casei mă auzise până la urmă, iar atunci când a deschis ușa eu am căzut căci ațipisem. „Ești bine?" mă întrebă persoana care-mi deschisese ușa. „Da", veni și răspunsul meu în timp ce mă ridicam de jos, frecându-mă la ochii în același timp. „Cu ce te pot ajuta?" m-a întrebat aceea voce, iar eu i-am răspuns întrebând-o: „Hidetada e acasă?". „Nu fiule, Hidetada nu e acasă." mi-a răspuns el. Mi-am dat apoi seama, că era tatăl lui, cel care îmi răspunsese. Nu știu de ce, dar privirea-mi era foarte încețoșată și nu reușeam să vad clar. „Asaki, nu?" mă întrebă el din nou, iar eu îi răspund afirmativ. „Am nevoie de Hidetada pentru a o consulta pe sora mea mai mică care a leșinat." îi mai spun eu destul de alarmat. Îl aud cum o strigă pe soția lui, Amy, care sosește și ea, lângă noi. „Amy te poate ajuta deoarece ea l-a învățat pe Hidetada tot ce știe despre medicină." îmi zice el, la care eu îi zic, răspunzându-i „În regulă, atunci să pornim."

***

      Te rog Sakura, rezistă.... am spus eu în timp ce alergam alături de Amy spre casă. Probabil m-a auzit pentru că mi-a zis să mă liniștesc fiindcă totul are să fie bine.