Memorii...

49. La un pas de moarte

Capitolul 49  

      —  Ce-i tată? îl întrebă fiul confuz,  privindu-l pe tatăl său care se părea că se gândea.

      —  Du-te după cai, îi răspunse într-un târziu tatăl, iar fiul se duse în grajd de unde sosi cu doi armăsari pur sânge. Apoi plecară în căutarea băiatului rănit din visul lui Sasuke.

      —  Trebuie să fie la răscrucea de drumuri dinspre Suwa, îi zise William Adams fiului său.

      —  Da, zise Sasuke răspunzându-i tatălui său urcându-se pe cal.

      —  Mă duc după doctor, ne vedem la doc, îi zise William Adams fiului său înainte de-a se despărţi de el.

      Astfel se despărţiră cei doi, tânărul se duse să-l caute pe acel tânăr căzut şi rănit, iar tatăl se duse după doctor. Călărind spre Suwa, tânărul călăreţ se uiă atent cu băgare de seamă la fiecare cotitură de drum sperând că va găsi pe cineva, dar nu zări nimic în întunericul de afară. Luna era ascunsă după nori, dar la un moment dat în faţa lui se ivi ceva căzut care îi blocă drumul, semăna cu un copac din depărtare. Fusese cât pe ce să sară peste obstacul ce-i tăia calea, dar un nechezat îl opri. Era cât pe ce să trec de voi, fără ca să vă văd... își zise el în gând în timp ce opri calul şi cobora după el. Să vedem ce avem noi aici, spuse el din nou, uitându-se atent la cei doi răniţi din faţa sa. Amice, îţi vei reveni, îi spuse calului rănit după ce îi analiză din privire rănile provocate de stele. Dar stăpânul tău, e într-o stare rea... continuând să-i se adreseze animalului rănit. Sasuke privi tânărul rănit, apoi aplecându-se spre el îi verifică pulsul. Pulsul tânărului era foarte slab, respirația îi era anormală, iar pupilele ochilor erau de dimensiuni diferite, iar sângele încă îi mai curgea din umăr şi din cap, se putea vedea o urmă de sânge pe un bolovan de lângă capul tânărului. Sasuke încercă să se ocupe de rănile din care mai curgeau încă sânge, încercând din răsputeri să oprească sângerările. Secundele ce păreau că se lungesc tot mai mult, iar tânărului salvator i se păru că încercarea lui de-ai salva viaţa acestui tânăr e în zadar, sângerările în loc sa se oprească începură să curgă mai puternic, încât inima salvatorului începuse să bată din ce în ce mai tare pierzându-şi orice fel de speranţă, că ar putea să-i oprească sângele să mai curgă înainte ca să fie prea târziu. Simt că înnebunesc... zise trist el în gând, apoi începu să-i se adreseze tânărului care se afla într-o stare de inconştienţă din care se putea să nu îşi mai revină. Pentru ce ţi-am auzit glasul atunci? Pentru ce a trebuit să te aud şi să te vizez? Inima tânărului salvator devenea din ce în ce mai neliniştită încât mintea sa fiind îngrijorată şi confuză a început să-i se adreseze Dumnezeului lui întrebându-L mânioasă: De ce Doamne a trebuit să mai vin până aici dacă viaţa lui se stinge, iar eu nu-l pot ajuta în niciun fel?! Agonizând între mânie şi îngrijorare, când deodată revăzu versetul din Isaia 45 :9 în care scria „Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! - Un ciob dintre cioburile pământului! - Oare lutul zice el celui ce-l făţuieşte: 'Ce faci?' Şi lucrarea ta zice ea despre tine: 'El n-are mâini?" (Dimineaţă când ochi lui dădură peste acest verset, se întrebase cum de acei oameni din acele timpuri avură un asemenea curaj să se certe cu Creatorul lor sfârşindu-şi meditarea el concluzionă că curajul lor era defapt neobrăzare la adresa Mântuitorului său, iar oameni aceia erau într-adevăr nebuni.), iar acum procedase şi el la fel ca acei oameni. Copleşit de ruşine şi remuşcat de vinovăţie se prăbuşi în genunchi în faţa tronului de har şi de dragoste nesfârşită rugându-se cu lacrimi, cerându-şi iertare pentru întrebarea nebunească spusă mânios: N-am mai putut gândi normal Tată, îmi cer iertare pentru mânia mea necontrolată şi te rog iartă-mă... rosti în cele din urmă, apoi liniştea nopţii se aşternu... Se putea auzi vântul cum se juca cu frunzele copacilor din împrejurimi. O pace de nedescris îi învălui inima ca un scut, iar tânărul doctor îşi mai aruncă odată privirea spre rănit, sângele tot îi mai curgea din răni. Privindu-l neputincios, el îşi închise deodată ochii începând să apeleze la Cel ce putea să închidă orice fel de rănii, vindecându-le în totalitate. Nu-l cunosc deloc şi nici nu ştiu planul Tău cu acest tânăr, dar te rog Tată salvează-l! Pot să spun că-i era într-adevăr frică de moarte şi nu vroia să moară, dar dacă îl salvezi de moartea asta Fă în aşa fel ca el să te cunoască! În numele Fiului Tău m-am rugat. Amin. Când ochi i se deschiseră văzu că sângerările încep să curgă din ce în ce mai puţin până ce se opriră instantaneu de parcă izvorul lor secaseră. Când sesiză acest lucru începu să se întrebe cât sânge a pierdut, aşa că înălţă o rugăciune scurtă spre cer în gând: Nu ştiu cât sânge a pierdut din corp, dar Tu şti Tată şi acest lucru, aşadar te rog să-i redai sângele pierdut, căci eu nu pot face acest lucru. Mulţumind apoi în gând Tatălui său ceresc pentru ajutorul oferit şi crezând acum că viaţa tânărului de acum încolo nu mai depindea de el, ci de Domnul său din cer. În final îi legase rănile ca apoi să-l pună pe o targă improvizată care o legă de calul său continuând să mijlocească pentru ca inima tânărului să nu înceteze să bată tocmai acum când trecuse de pericolul iminent. După ce-l aranjă pe rănit în targa improvizată, se ocupă şi de piciorul calului care era rănit, îi curăţă rănile după ce îndepărtase stelele din răni apoi îl pansă şi îi legă căpăstrul calului de un copac apropiat spunându-i animalului că are să vină să-l ia mâine dimineaţă în zori. Apoi porni calul său, iar el merse pe jos pe lângă targă până la doc unde avea să se întâlnească cu tatăl său şi cu doctorul.

***

      După vreo două ore de mers pe jos ajunseră la doc unde tatăl său îl întâmpină şi-l ajută să-l bage pe tânăr în cabană. Dar spre mirarea lui Sasuke nu văzu pe nimeni în cabană, aşa că îl privi întrebător pe tatăl său în ochii. Acum îi observă neliniştea din privire aşa că-l luă la întrebări:

      —  Unde e doctorul tată? îl întrebă Sasuke.

      —  Trebuie să moară căci de viaţa lui atârnă încă alte şapte vieţii nevinovate... spuse Adams îngrijorat de gândul că şapte dintre cei mai buni prieteni ai lui puteau să moară fiindcă el cruţase viaţa acestui tânăr.

      —  Cine, de ce trebuie să moară? Cine e acest tânăr, tată? întrebă fiul cerând explicaţi tatălui.

      —  El ar trebui să fie Soy Chiun, generalul din spatele restaurări care a avut loc recent. Acum o săptămână de zile am aflat că Akio, Asa, Arata, Daisuke, Dai, Cho şi micul Daiki au fost răpiţi la ordinul ministrului de interne care mi-a propus cu o săptămână mai devreme această „afacere".  Dar pentru că l-am refuzat atunci, o săptămână mai târziu mi-a transmis că dacă nu-i aduc trupul mort al acestui tânăr până la sfârşitul săptămânii acesteia cei şapte vor muri negreşit.

      —  What??! spuse Sasuke şocat de povestea tatălui lui.

      —  Înţelegi acum... spuse William Adams scoţând un cuțit dintr-un sertar şi ducându-se spre tânărul inconştient, iar Sasuke se grăbi repede şi se puse înaintea tatălui său oprindu-l astfel.

       —  Stai! strigă Sasuke încât William Adams înmărmuri de uimire şi-l privi şocat pe fiul său care îi luă cuţitul din mână şi-l puse pe dulap.

       —  Credeam că ai înţeles... spuse tatăl, dar Sasuke îl întrerupse întrebându-l.

      —  Eşti sigur că el e Soy Chiun? Şi de ce mă rog ar vrea ministrul de interne să-l vadă mort pe acesta? Cum se face că Mizunoo nu ştie de afacerea murdară a ministrului de interne?

      —  Trebuie să fie el deoarece ministrul de interne mi-a transmis unde-l voi găsi. Cred că se teme de acesta, spuse William arătând spre tânărul inconţtient, deoarece ar putea să-i dea pe faţă lucrurile murdare cu care se ocupă. Acest tânăr a reuşit să arate faptele celor care abuzau de puterea lor în mai puţin de câteva luni. Împăratul ştie de ministrului de interne, dar nu cunoaşte situaţia de faţă. Nu e nicio altă cale de salvare pentru prieteni noștri, deci lasă-mă să fac ce am de făcut fiule înainte să fie prea târziu pentru ei... spuse el cu tristeţe în glas.

       —  Oare mâna Domnului s-a scurtat cumva, tată?! Nicidecum! Vezi acest tânăr, era la un pas de moarte. Am încercat prin toate metodele posibile, cunoscute de mine să-i opresc sângerările, dar nimic n-a mers ci mai degrabă i-a agravat sângerările decât să le oprească. Dar când i-am cerut Domnului ajutorul, El sub ochii mei a făcut ca sângele să nu mai curgă. Te mai întreb încă odată: Nu cumva s-a scurtat oare mâna Domnului? spuse tânărul tatălui său care rămăsese înlemnit de frică, căci recunoscuse glasul Domnul care îi vorbea prin fiul lui.

      —  Mulţumesc Domnului că m-ai oprit fiule! spuse William Adams care acum îl cuprindea pe fiul lui într-o îmbrăţişare caldă, plină de afecţiune.

      —  Mi-ai adus aminte că întotdeauna Domnul are ultimul cuvânt de spus! spuse William fiului său.

      —  Domnul te asigur că va purta de grijă şi lor tată. Într-un fel sau altul îi vom revedea! fu răspunsul tânărului la îngrijorarea care se citea în ochi tatălui său. Apoi William plecă după doctor, de data aceasta cu adevărat, iar după vreo trei ore tânărul Soy Chiun fu consultat în de-aproape de un medic regal de la palat trimis chiar de Împărat. Medicul prescrise multe medicamente cu acupunctură, mirându-se de abilităţile cu care fiul lui William Adams închisese rănile tânărului rănit. Se hotărâse în mintea sa ca să-l recruteze ca ucenic al său la Academia Regală de Medicină căci îşi spuse că un astfel de talent nu trebuie să se irosească.