Memorii...

82. Te rog nu mă părăsi... Sakura...

Capitolul 82    

      Afară ploua torențial, când am am ajuns acasă. Frați mei mai mici dormeau duși împreună cu surioara lor, iar părinți mei mă așteptau privind cerul sau ascultând ploaia în spatele casei. Spre surprinderea mea am dat decât de tata care stătea ascultând muzica de afară.

       — Mama s-a culcat? îl întreb eu pe tata privindu-l cum își bea ceaiul fierbinte.

      — Ai sosit? mă întrebă tata răspunzându-mi, întorcându-și privirea spre mine.

      — Da, dar mama? îl întreb eu.

      — Stai liniștit, Sasuke. Asaki a venit să te caute ceva mai devreme deoarece sora lui a leșinat, vroia s-o consulți. Mama ta s-a dus în locul tău, deci nu-ți face griji, bine? îmi zice el privindu-mă.

      — Mă duc să văd dacă are nevoie de ajutor, îi zic eu tatei, iar el pune jos cana din care aburul ieșea și mă întreabă:

      — Deci ai terminat, l-ai găsit?

      — Da, am vorbit cu tatăl lui care l-a adoptat pe Naruto, acesta îi e numele fratelui mai mic al lui Mizunoo. I-am spus și lui de asemenea. Mi-a zis că treaba mea s-a terminat, căci tatăl fratelui său va continua mai departe, îi răspund eu tatei știind cât de îngrijorat trebuie să fi fost atunci când i-am spus de rugămintea lui Mizunoo.

      — În regulă atunci, dar ar trebui să te odihnești. Mama ta se descurcă și fără tine, doar ea te-a învățat, îmi spuse tata zâmbind, probabil aducându-și aminte de perioada aceea când habar n-aveam să fac un nod sau să cos o rană.

      — Acum, n-o eu o să fiu cel ce o va încurca ci din împotriva va avea nevoie de mine. Deci am plecat tată, îi zic eu zâmbindu-i, ieșind apoi iarăși în lacul lacrimilor din cer ce mă loveau în căderea lor spre pământ.

      — Fiule, ți-ai... mi-a răspuns el, dar nu l-am m-ai auzit pentru că am început să fug cât de repede mă țineau picioarele. Am luat-o spre clanul Haruno pe o scurtătură pe care o descoperisem atunci când dădusem de Sora prima dată, ceea ce mai scurta din drum.

       În același timp la Asaki și Amy   

      După ce ajunsesem acasă, o condusei spre pavilion pe Amy, mama lui Hidetada, unde se afla sora mea și bunicul pe care-l lăsasem s-o supravegheze. Am intrat în pavilion, arătându-i-o pe Sakura care era întinsă și inconștientă, la fel cum o lăsasem, lui Amy. Bunicul o salută, iar eu mă apropiai de surioara mea care zăcea, privind-o pe Amy cum începe s-o consulte. Bunicul mă apucă de umăr, cu brațul lui și-mi spuse:

       — Haide cu mine afară, Asaki.

      — În regulă, bunicule, îi spun eu aruncându-mi din nou privirea spre surioara mea mai mică. Privirea-mi revenise din nou, se poate să fi fost din cauza că am plâns și plus că atunci când căzusem jos să-mi fi intrat niște praf sau țărână în ochii... În fine nu mai reprezenta un motiv de îngrijorare, acum numai Sakura conta. Când ieșeam alături de bunicul meu, l-am observat pe Hidetada care se îndrepta spre noi cu pași grăbiți.

       Din perspectiva lui Sasuke   

      Am ajuns în sfârșit și eu în clan, iar acum numai trebuia nimic altceva decât să dau peste mama, Asaki și Sakura. După ce-am dat un lung tur al întregului clan Haruno, uitându-mă atent în fiecare gospodărie. Era ciudată liniștea în care casa lui Asaki era scufundată, prea liniște, mi-am zis înaintând în căutarea mea. Am văzut o încăpere luminată, m-am apropiat și am auzit o mulțime de glasuri care vorbeau și discutau între ei, era și ceva muzică pe fundal, chiar și râsete și plânsul unor bebeluși. Am plecat de acolo, îndreptându-mă spre grădina clanului. Ajuns în fața intrări, am deschis poarta și m-am grăbit spre pavilionul din grădină. L-am zărit pe Asaki și pe persoana care era lângă el, atunci când ieșeau din pavilion. M-am îndreptat spre ei.