Memorii...

68. ...Itachi și Sasuke...

Capitolul 68     

       Discuția dintre Itachi și Sasuke avea loc după ce Naruto ajunsese prinț moștenitor al tronului, cel ce urma să urce pe tronul Japoniei după moartea împăratului Mizunoo   

       Din perspectiva lui Hidetada    

      Deja întârziasem foarte mult la palat, mi-l și imaginam pe prințul Naruto care cred că se întorsese deja înapoi în apartamentele sale după ce mi-a descoperit absența de la nesfârșitele mele antrenamente de chinuri, după părerea lui. Adevărul e că la început mă răzbunam și eu puțin pe el pentru faptul că Nata îl alesese pe el, dar apoi am renunțat să-l chinui devenind serios cu privire la antrenamentele sale. Mă grăbeam defapt să ajung la Mizunoo, nu pentru a-i da raportul cu privire la progresele fratelui său și pentru că doream să-l întreb de tata, Fugaku Uchiha. Vroiam să văd dacă era adevărat ceea ce-mi spusese Hidetada și pentru faptul că-mi doream să-i fac o vizită tatălui meu adevărat, dar habar n-aveam unde era exilat. Când am ajuns îmi observ fratele, Itachi, că mă privește foarte serios și insistent. Așa că-l întreb dacă s-a întâmplat ceva în palat, iar el păstrează tăcerea pentru câteva secunde după care îmi răspunde că cu un nu, dar îmi spune că are ceva foarte important de discutat cu mine și este pentru prima oară când îl aud că-mi spune pe numele meu adevărat, spre uimirea mea. Dar fiindcă mă grăbeam i-am răspuns cu o oarecare răceală, zicându-i că vorbim după ce termin cu împăratul, iar el a zis că mă va aștepta. Intru în apartamentele lui Mizunoo care era deja aplecat asupra treburilor sale împărătești. În timp ce încep să-i povestesc, el lăsă treburile sale ascultându-mă, despre progresele făcute de fratele său, apoi despre ceea ce-mi propusese fratele meu. Devenind curios m-a întrebat și i-am spus îngrijorarea mea cu privire la Hidetada. Mizunoo m-a încurajat mult, iar apoi pur și simplu m-a expediat. Se vedea clar că era ceva urgent dacă pe Mizunoo l-a făcut să se comporte așa cu cel mai bun prieten, spun asta pentru că îl cunosc foarte bine. Îl voi întreba mai pe seară când nu-i așa de ocupat, îmi propun în minte. După aceea ies și mă uit cu privirea după Itachi care îmi spusese că mă va aștepta, într-un sfârșit el îmi apare în orizontul meu vizual. Când mă observă, veni la mine și-mi zice să ne plimbăm prin grădina palatului pentru că el era garda de corp a împăratului și nu-și putea părăsi postul plecând în afara palatului. M-am așezat jos pe o bancă și i-am zis cu răceală în glas fratelui meu care stătea în picioare în fața mea:

      — Deci, zi ce-ai să-mi spui.

      — Sasuke, eu... îmi zice el fixându-și ochi triști pe mine, iar eu îmi întreb fratele cu răceală din nou în glas.

      — De unde ști că mă cheamă Sasuke?

      — Pentru că... se opri câteva secunde care se transformaseră în minute, apoi după ce trecură două minute vorbi iar, îmi pare foarte rău Sasuke, îmi spuse el în timp ce eu îl priveam foarte atent. Privindu-l îi observ lacrimile care începură să strălucească în razele soarelui, care se formaseră în colțurile ochilor săi. Iar eu mă ridic de pe bancă și mă duc spre el, amintindu-mi că și lui i-a fost foarte greu să suporte realitatea cruntă care ne-a despărțit.

       Din perspectiva lui Itachi    

      Nu-l condamn pe Sasuke că-mi vorbește astfel, fiindcă pentru el sunt un simplu străin. Văd cu tristețe că nu-ți mai aduce aminte nimic de-atunci. Simt cum deznădejdea mă cuprinde și mă învăluie cu ale sale legături. Din pricina tristeții care punea stăpânire pe sufletul meu care era îngrijorat și fără speranță, mi-au dat lacrimile pe care cu greu le mai puteam stăpânii... Dar spre surprinderea mea, îmi observ frățiorul care până acum mi-a vorbit cu răceală că se ridică de pe bancă și vine spre mine. M-a uimit de gestul lui Sasuke care m-a cuprins cu brațele sale puternice într-o îmbrățișare caldă. Se vedea că nu mai este acel copil care nu pronunța bine niciun cuvânt. Când i-am simțit îmbrățișarea, simt cum valuri de căldură și un amalgam de emoții pun stăpânire pe inima mea care era cuprinsă și inundată de un sentiment de speranță împletită de o fericire nedescrisă. Sasuke îmi șoptește în ureche cuvintele pe care nu credeam că le voi mai auzi vreodată: "Și mie mi-a fost dor de tine frate!" Lacrimile de deznădejde s-au transformat în lacrimi de fericire și bucurie, inundându-mi fața și privirea. Simt de parcă mă plouă, dar realizez că defapt picăturile pe care simțeam pe umărul meu erau defapt lacrimile fratelui meu care deasemenea plângea.