Memorii...

15. Cel ce mă vânduse...

Capitolul 15

     — Mami, l-ai văzut pe tati atunci? mă întreabă Daisuke.

      — Adevărul este că nici prin cap nu-mi trecea că cel care mă „vânduse" se afla atât de aproape de mine. Dacă l-aș fi cunoscut în seara aceea pe tatăl tău, cred că înțelegeam și mai greșit situația de față, dar cu toate că nu l-am văzut în seara aia la față, l-am ascultat... îi spun.

     Soțul meu îmi aruncă o privire de-a sa enigmatică, făcându-mă să mă întreb dacă știa ceva sau doar o fi bănuit de la început...

     — Mama ta m-a înțeles greșit de multe ori, îi spune Asaki răzând.

     — Hei! Din a cărui vină crezi că am înțeles totul greșit întotdeauna? îl întreb eu.

     — Nu zic că n-am nicio vină, dar trebuie să recunoști că au fost și clipe când ți-am vorbit clar încât să pricepi, zise zâmbindu-mi, dar m-ai ignorat sau n-ai luat în seamă sau mai rău n-ai vrut.

     — Bine, recunosc că n-am fost cea mai descurcăreață, dar oare la ce te așteptai? îl întreb la rândul meu.

     — Să mă crezi de la bun început...

     — Dacă n-ai fi zăbovit atât de mult cu explicațiile, poate că m-aș fi încrezut în tine, dar în ciuda acestui fapt toate aceste lucruri au lucrat împreună spre binele nostru pentru a ne aduce împreună. Acum că am cugetat puțin, cred că dacă lucrurile n-ar fi stat astfel, nu l-aș fi întâlnit niciodată pe tatăl tău Dai și nu te-aș fi avut... îi spun zâmbind fiului nostru.

     — Într-adevăr dacă știam că sunteți kirishitani niciodată nu v-aș fi ajutat, îmi zise Asaki.

     — De ce nu i-ai fi mai ajutat? îl întrebă Sarada.

      — Deoarece el ura pe atunci kirishitani, îi răspunde doamna Tsunade.

     Copilei nu-i venea să creadă ce tocmai auzise, așa că unchiul ei îi confirmă cele spuse:

     — Da, uram kirishitani și credința lor.

     — De ce? îl întrebă și Dai.

      — Vei afla, îi spuse Asaki.

      — Abia aștept să aud dacă planul tău, unchiule, a reușit, îi zise Sarada.

     — Mami, tati chiar te-a pedepsit? mă întrebă Dai.

      — Ei bine... într-un fel sau altul a fost o pedeapsă, ca să zic așa, îi răspund eu.

     Fiul meu mă privi întrebător, iar eu îl îndemnai să-și arunce atenția spre tatăl lui care privea iazul din stânga noastră.

     — Deci pot continua? spuse el într-un sfârșit, după care observă liniștea care se lăsase.

În trecut

     Uitasem de faptul că Akane dormea foarte straniu, așa că m-am uimit când m-am trezit cu picioarele ei la piept, mai să-i mușc din degete. După ce m-am descotorosit de picioarele buclucașe și am reușit în cele din urmă să ies întreg de acolo, am învelit-o, plecând mai apoi.

     Trecuse de ora dimineții, când toți din această casă și-au început treburile, așa că deși mă gândeam să arunc o privire în camera fetelor, îmi pierdusem șansa, dar diseară va fi o noapte destul de interesantă. Zâmbesc la gândul ăsta și o pornesc spre Tsunade.

     — Bună dimineața, am trecut pe aici, doar ca să-ți spun că plec, dar voi reveni mai pe seară.

     — În regulă atunci ne vedem, dar apropo nu vrei să vezi ce-ți face „surioara"?