Memorii...

11. Sasuke... și tu mi-ai lipsit...

Capitolul 11

     Încă îmi amintesc că povestea noastră de dragoste n-a fost precum legendele sau basmele pe care le auzisem în copilărie, fiindcă noi ne-am trezit târâți într-o logodnă aranjată de mai marii lideri ai clanurilor noastre, fără măcar să ne fi cerut și nouă o părere...

     Deși nu te văzusem niciodată, auzisem atâtea despre tine încât îmi formasem deja o părere despre tine, iar atunci când am primit vestea că am să mă căsătoresc cu tine, am leșinat... Nu din cauza entuziasmului, nici a fricii măcar, cred că mai degrabă a veștii surprinzătoare care m-a luat pe neașteptate, pentru că sincer credeam că te vei însura cu moștenitoarea unui alt clan mai bine pus la punct, mai bine văzut și cu un statut mai înalt în ierarhia socială...

     Când ne-am văzut prima oară, încă îmi amintesc că picioarele mele tremurau precum de altfel îmi tremura întregul corp de emoție... Gândindu-mă la lecțiile oferite de doica mea, inclusiv de mama și bunica, în copilărie.... Puteam afirma că știam cum trebuie să mă comport la această întâlnire, care de altfel era la fel de importantă pentru viitorul meu, dar și a celor de acasă, care cred că așteptau să vin acasă cu-n zâmbet tâmp pe față.

     Eram în piață, uitându-mă la niște ornamente și cleme de păr în timp ce te așteptam pe tine Sasuke, iar când ai apărut în spatele meu de nicăieri, am simțit un val întreg de fiori reci ce mă străbăteau.

     — Pe care îl vrei? mai întrebat, fără să te asiguri măcar că eram eu, cea predestinată ție.

     — Sasuke? întreb involuntar.

     — În persoană, mi-ai răspuns zâmbindu-mi.

     — Bună, ți-am zis, amintindu-ți de faptul că nici nu ne-am salutat.

     — Bună Sakura! mi-ai răspuns, întrebându-mă iarăși pe care-l vreau.

     — Mă uitam doar, ți-am răspuns, întorcându-mă spre tine.

     Deși știam că pentru o domnișoară nu se cade să privească în ochii pe cineva străin, exceptând cazul în care erau apropiați. Am făcut-o, pentru că voiam să mă asigur de faptul că ești sincer, dar când tu mai luat de mână și apoi mai tras după tine în timp ce alergam de parcă ne-ar fi fugărit cine știe ce, m-am gândit că poate am dat-o în bară...

     Dar când ne-am oprit la umbra unui cireș ce-și scutura coama legănată de vânt, mi-ai luat câteva șuvițe de păr în mână și mi-ai zis că sunt extraordinar de frumoasă precum peisajul mirific ce-și arăta grandoarea în fața noastră, privindu-mă suav.

     — Mulțumesc, ți-am răspuns eu, destul de șoptit, înroșindu-mă toată.

     Mi-am aruncat privirea spre tine, cel ce îmi devenea jumătatea mea, și pe cât de emoționantă și entuziasmată eram, de-mi auzeam și inima zbătându-se, de parcă ar fi încercat să iasă din mine, am încercat în ciuda acestor sentimente și senzații noi să găsesc aceea fărâmă de sinceritate pe care o doream de la viitorul meu soț, dar...

     Nu știu de ce în ciuda frumuseții, respectului, degajai și un impunător sentiment de tristețe adâncă în privire... M-am gândit că poate ți-ai fi dorit ca viitoarea ta soție să nu aibă părul sau culoarea ochilor atât de diferiți...