Memorii...

36. Ceartă

Capitolul 36  

      Sakura fu de-a dreptul mirată când află despre invitația la prânz a fratelui ei de sub pavilion. I se păru suspect vânătaia de pe obrazul lui Aki, dar fiindcă roaba era tare grăbită și îi evita privirea, nu vru s-o mai sperie și ea cu întrebările ei. Poate că Asaki a lovit-o sau poate nu. Sper să nu aud de la el că s-a întâmplat ceva mai mult între ei... nu vreau să cred că fratele meu e un om fără scrupule încât să-ți bată joc de o biată sclavă, doar pentru că la refuzat. Am să-l întreb ce s-a petrecut, își spuse Sakura în gând, așteptându-l pe fratele său în pavilionul din grădina de flori.
      — Bună surioară, spuse Asaki apucându-i mâna fetei și aplecându-se i-o sărută.
      — Termină Asaki, cu mine nu-ți merge astfel de lucruri, spuse ea râzând de fratele ei mai mare.
      — Încercam și eu, spuse el râzând, speram să meargă pe tine dacă nu mă ajută cu fetele.
      — Apropo de fete, știi ce-i s-a întâmplat lui Aki? Se comportă foarte ciudat. Nu știi nimic? Mai are și o vânătaie pe obraz, spuse ea, arătându-i locul în care sclava ei avea semnul.
      — Și de când surioara mea e îngrijorată de starea robilor săi? o întrebă amuzat de îngrijorarea surorii lui.
      — Ce i-ai făcut? N-ai reușit s-o seduci cu magia ta, de-ai lovit-o în halul ală?! țipă Sakura la el revoltată.
      — Stai puțin domnișoară, nu te grăbi să tragi concluzi pripite, calmează-te bine. Între timp veniră câțiva slujitori cu câteva platouri pline de bunătăți pe care le așezară pe masă în fața tinerilor stăpâni, apoi plecară, lăsându-i singuri.
      — Le vorbea copiilor despre zeul ei... m-am enervat atât de tare, încât am pălmuit-o. Să zică mersi că n-am ucis-o pe loc pentru că moartea ar fi luat-o cu desăvârșire dacă se afla în fața altuia, zise el măgulit de propria-i reacție. Sakura când își văzu fratele cât de satisfăcut era, se ridică și se aproprie de el cu mâna ridicată gata să-l pălmuiască și ea.
      — Serios ? întrebă el, când simți palma surorii sale care făcu un mic zgomot.
      — Să-ți fie rușine! Nu ai dat nici o dovadă de bunătate, nu te deosebești cu nimic de nobili care mănâncă și trăiesc pe spatele săracilor, îi zice ea furioasă.
      — Nici dacă voi muri pentru acei nevoiași? o întrebă el.
      — Nu, pentru că nu cunoști și nici nu ai dragoste! îi strigă ea.
      — Ce are legătură bunătatea cu iubirea? o întrebă Asaki.
      — Dragostea are, oferă și cere totul! Tu, dragul meu frate constat că nu cunoști iubirea adevărată, îi zice ea cu dezamăgire în glas.

***

      Noaptea se așternu, fiind ultima petrecută în casa părintească pentru Asaki. Dimineață devreme avea să plece pentru a da start războiului pentru acei nevoiași, avea să aducă dreptatea pentru ei. Dar toate acestea parcă îl părăsiseră cu totul, gândurile lui fiind în altă parte. Retrăind ziua de azi, măcinându-i liniștea sufletului, gonindu-i somnul după gene. O vedea pe Aki cu lacrimile cum îi curgeau, o auzea pe Sakura cum țipa la el. Ieși afară, vrând să se ducă la Aki să-i ceară iertare și că o lovise pe  nedrept, și să se ducă la Sakura să-i zică că avea dreptate. Nu știa ce e dragostea sau bunătatea, dar ele dormeau acum, iar el cu ochi înlăcrimați și durerea ce-i invada întregul trup și mintea și sufletul acuzându-l de purtarea lui de pe zi.
Aha aha striga el și cerurile începură să verse și ele lacrimi împreună cu el fiind alături de tânărul îndurerat care se prăbușise sub povara acțiunilor sale imprudente.

***

      Nu dormi întreaga noapte și plecă în zori fără să mai privească înapoi.