Memorii...

4. Asaia...

Capitolul 4

     Cu privirea-mi ațintită spre soțul meu şi doamna Tsunade care mă încurajau cu privirea, am început să le povestesc trecutul meu...

Anul 1622

În trecut

     Îl văd pe shogun cum mă analiza din cap până-n picioare, îndreptându-şi privirea ce se transformase dintr-una curioasă într-una întrebătoare, spre nobilul care încă îmi era un străin. Străinul îi șopti ceva la ureche, iar shogunul se uită încă odată la mine, analizându-mă. Îmi era frică încă... Și încă mă întrebam ce are să mi se întâmple de aici înainte... Și dacă îmi voi mai vedea fratele vreodată.

     Întrebări care nu-şi găseau vreun răspuns sau vreo explicație îmi umpleau atât mintea cât şi inima, făcându-mi tot corpul să tremure de spaima ce o simțeam în aceste momente. Eram atât de confuză şi speriată, încât n-am mai putut să mă abțin... Și am dat drumul lacrimilor pe care le reținusem până acum cu greutate.

     Shogunul se uită din nou la mine, iar apoi îşi întoarse privirea spre nobilul care începu să-i spună, spre surprinderea mea, ce se petrecuse:

     — Scuz-o Sasuke... Mă gândesc că încă-i traumatizată... îi spuse nobilul shogunului care îşi întorsese din nou privirea spre mine, fixându-mă.

     — De ce? Îl întrebă shogunul.

     — Pentru că... A văzut cum unul dintre samurai a omorât un copil sub ochii ei... îi răspunse nobilul.

    — Înțeleg... Zise shogunul.

    — Acum scuză-mă, dar trebuie să plecăm. Mai vorbim noi Sasuke, îi spuse nobilul luându-mă de mână, înainte de-a ne îndepărta de shogunul care începu să ofteze, privindu-ne.

    — Asta a fost atât de aproape... Șopti nobilul ca pentru sine, vizibil uşurat.

     La un moment dat nobilul se opri din mers, făcându-mă să intru în el. Simţindu-mă probabil, când am intrat în el, aproape dărâmându-l, se întoarse în spate şi mă privi.

     — În curând ai să-l vezi pe Asaia, îmi zise el de parcă mi-ar fi citit gândurile.

     — Îţi m-m-mulţumesc... Îi răspund eu printre lacrimile şi temerile care-mi umpleau trupul şi inima, făcându-mă să tremur.

     — N-ai pentru ce Sora, îmi zise el zâmbindu-mi.

     — Ţi-e foame? Vrei ceva de băut? Mă întrebă el, privind spre tarabele unde se vindeau mâncare.

     — ... Nu i-am răspuns deloc, dar adevărul era că eram moartă de foame... Deoarece nu mai mâncasem pe săturate de când am sosit în Kamakura... Trăiam şi mă luptam cu senzația de foame continuă încă de atunci, zilnic, dar nu îndrăzneam să mă plâng lui Asaia, deoarece el ne dădea şi porția lui, făcându-ne pe mine şi pe Atai să ne simțim prost... Ceea ce a dus la hotărârea noastră de a refuza să mai mâncăm din hrana care ne-o aducea Asaia, până ce nu-l vedeam întâi pe fratele nostru că-şi mănâncă porţia.

      — Sora? Mă întrebă el.

      — Nu știu... Îi răspund eu în cele din urmă, mirosind tot felul de preparate care îmi făceau stomacul să urle de durere.

      — Haide! Să luăm de acolo, îmi spuse el, luându-mă şi trăgându-mă după el.

     Ne-am îndreptat spre tarabele din centru pieței, care erau arhipline cu tot feluri de mâncăruri şi băuturi care te îmbătau de mirosul apetisant pe care îl răspândeau. Îmi venea să vărs de ce tare mă durea stomacul. M-am forţat cât de tare am putut eu, ca să nu vomit în spatele lui. Îmi era rău... Atât de rău, încât aveam impresia că am să cad din picioare, dacă eram singură. Când am ajuns în dreptul tarabei care vindea mai multe preparate din pește, el mi-a dat drumul la mână, întrebându-mă ce vreau să mănânc, dar n-am mai apucat să-i răspund pentru că totul în jurul meu s-a încețoșat deodată, ne mai putând să văd nimic... totul devenise neclar şi negru în jurul meu... Îi auzeam tot mai vag glasul care începuse să mă strige în momentul în care mă prăbușisem jos, până ce n-am mai putut auzi nimic din jurul meu.