Memorii...

75. Mai multe întrebări, dar fără vreun răspuns plauzibil...

Capitolul 75    

       L-am întâlnit pe Ahoy care mă aștepta deja și am plecat spre râul Suwa la Asaki. Pe tot drumul n-am vorbit deloc, gândindu-mă că e posibil să dau peste Hidetada care veghea asupra bolnavului, m-am hotărât să-l las pe Ahoy în fața ușii după care eu să plec. Momentan nu vroiam să vorbesc cu nimeni, în afară de Itachi despre acel ,,vis" sau mai exact ,,amintire mea ciudată". Pe Asaki nu l-am mai vizitat de acum trei săptămâni, nici nu știam dacă era încă inconștient sau își revenise între timp. Sakurei nu-i spusesem nimic despre Asaki, deoarece habar n-aveam cum pot să-i explic în ce stare se găsea fratele ei. 

      „Am ceva de rezolvat mai jos lângă râu, deci nu pot rămâne aici. Pe tânărul care se îngrijește de Asakura Haruno, îl cheamă Hidetada Adams și s-ar putea să-l întâlnești deoarece el îl supraveghează pe Asaki, noaptea." îi zic eu lui Ahoy atunci când ajunsesem în fața docului de pe malul râului Suwa, oprindu-ne.

      „Bine." îmi răspunse el.

      „S-ar putea să te întrebe de la cine ai aflat despre prietenul tău, atunci spunei că de la mine, astfel ca să nu se îngrijoreze." îi mai spun eu gândindu-mă că Hidetada s-ar putea să devină suspicios pe Ahoy. Din nou el îmi răspunse cu un ,, Bine.", ca apoi să ne despărțim. Am plecat în jos spre râu, urmând cursul râului precum i-am spus lui Ahoy. Procedasem cu Ahoy precum hotărâsem.

        În timp ce mergeam pe malul râului în jos, precum apa din râu care se vărsa mergând tot înainte, formând la vreo cinci kilometri de aici o cascadă mică. Priveam în timp ce mergeam pe lângă el, apa ce curgea continuu continuându-ți drumul înaintând. Mi-am ridicat privirea de la râul ce-și continua nestingherit călătoria spre mica cascadă, și-am privit înaintea mea zărind o siluetă în îndepărtare ce căzuse jos, prăbușindu-se la pământ. N-am stat prea mult pe gânduri și am alergat spre aceea persoană, ne mai ținând cont de toate frământările din adâncul meu, care mă învăluiau deja cu întrebările lor „ciudate", precum „Cine sunt eu cu adevărat?" sau „Cine e cu adevărat Tokugawa Ieyasu și ce legătură am eu acesta, să fie mai mult decât ce-mi spusese Itachi?" sau „Care-mi sunt părinți mei adevărați?" sau „Care era adevărul și care era minciuna din spatele acelui „vis" ?" sau întrebarea cea mai ciudată care îmi rupea inima în două frământându-mi întreaga ființă „Itachi era fratele meu sau nu?". Ajunsesem lângă silueta ce o văzusem în lumina lunii, prăbușindu-se acum câteva secunde în fața mea. Era nimeni altul decât Hidetada Adams, eram de-a dreptul șocat pe moment, văzându-l în asemenea hal răpus la pământ. M-am aplecat spre el, ajungând la nivelul lui. Părea destul de „șifonat"... nu-i cuvântul potrivit pentru a-i descrie starea în care era trântit la pământ. El... era... ei bine, avea întregul corp brăzdat de „zgârieturi" care păreau că nu erau atât de superficiale fiindcă ele erau adânci dar nu foarte rău, iar acum vedeam o dâră de sânge ce se curgea din mâna lui stângă la care părea că avea o rană cam adâncă. Nici n-am mai stat mult pe gânduri și din instinct cred că i-am verificat pulsul, care părea că era unul foarte normal pentru starea în care tocmai se afla. O întrebare răsunase după buzele mele, întrebându-l „Cine ești tu cu adevărat, Hidetada Adams?", iar atunci când el mi-a răspuns cu un glas șoptit, încât abia l-am auzit, m-am speriat și mirat în același moment.  ,,Apă. Îmi poți aduce niște apă, te rog." îmi spusese el, iar eu am murmurat decât un „B-bine" cam bâlbâit, șocându-mă chiar și pe mine de reacția mea. M-am dus spre malul râului și mă gândeam în ce Doamne pot să iau niște apă, deoarece dacă luam în palme, până ce ajungeam la el, nu că ar fi fost departe rău de mine, era chiar la aruncătură de băț, problema era că apa până ajungeam eu la el se va scurge din mâinile mele. Mi-a venit o idee destul de ciudată la început care mi se părea destul de utilă în situația în care tocmai mă aflam. Deci, în consecință n-am mai stat mult pe analizat și am pus-o în practică. Mi-am scos katana din teaca ei și am aruncat-o undeva jos în iarbă, mi-am scot teaca de la spate și am înaintat spre albia râului. Apa râului e dulce, deci era numai bună de băut. Când am pășit în sfârșit în apa care era destul de rece, un fior rece îmi străbătu întregul trup, dar cine mai ținea cont când depindea de viața ta altă persoană. Am tot înaintat, mergând înainte până ce apa îmi cuprinse brâul. Am clătit de câteva ori teaca katanei, apoi am umplut-o cu apă proaspătă care era numai bună de băut. Am revenit la țărm, unde am rezemat teaca de trunchiul unui copac pentru ca apa din ea să nu se verse, apoi m-am îndreptat spre Hidetada care se părea că este străbătut din cap până în picioare de dureri insuportabile, zic asta fiindcă observasem cât de tare își strângea pleoapele, iar dinții săi începură să scârțâie sub presiunea durerii.