Memorii...

8. Moștenitorul tronului...

Capitolul 8  

     De cum pășisem în apartamentele bunicului, începu a mă străbăte tot soiuri de emoții, de parcă ziceai că e prima oară în viața mea când am de-a face cu acest bătrân, deși nu era prima dată când îl vedeam pe bunicul lângă care am crescut, era pentru prima oară când mă aflam în această situație de când îmi întrebuințaseră această responsabilitate.

     — În sfârșit ai apărut și tu în cele din urmă, îmi spuse bunicul aspru, dar calm în același timp, pe un ton mustrător, privindu-mă în timp ce de-abia intram în biblioteca unde-l găsisem.

     — Îmi cer iertare pentru întârziere, domnule! îi răspund, înclinându-mă înaintea lui.

     — Unde ai fost în tot acest timp Asakura?! Știu că ai ajuns acum o săptămână în capitală, dar ce ți-a luat atât de mult timp să ajungi acasă?! mă întrebă tata furios care tocmai intrase în biblioteca unde ne aflam.

    — A trebuit să rezolv câteva treburi...

     — Ce fel de treburi?! mă întrebă tata, strigându-mi de data asta.

     — Uite ce e tată... Nu mai am cinci ani, bine! Știu să-mi port si singur de grijă! Nu trebuie să-ți dau detalii cu privire la viața mea privată! îi răspund tatălui meu rece și pe cât posibil de calm am putut...

     — Nu asta am vrut să spun Asaki... îmi zise cu oarecare tristețe și cu o urmă de regret în glas tata.

     — Bine... Știu ce ai vrut să zici, îi zic tatălui meu.

     — Kizashi, fiule lasă-mă să lămuresc un lucru... i se adresă bunicul tatălui meu care acum se uita atent la tatăl lui.

     — Tată... îi răspunse tata.

     — Acele zvonuri... au ajuns și la urechile mele... Dar stai fără grijă pentru că diseară o să clarific totul, îi spuse bătrânul zâmbindu-mi.

     Ce fel de zvonuri? Despre ce e vorba? Ce o să clarifice bunicul diseară și cum o să facă? Oare sunt implicat? Dar n-am auzit nimic nou în ultima vreme sau nu mai sunt eu atât de bine informat... mă întreb, gândindu-mă la ce fel de zvonuri or mai circula prin clan sau în afara acestuia.

     — Îmi cer iertare domnule pentru problemele create! îi zic, adresându-mă din nou bunicului, cu gândul de-a-mi cere scuze pentru oricare ar fi fost neînțelegerile.

     — N-ai de ce copile să-ți ceri scuze, pentru că nu mai dezamăgit niciodată Asaki, îmi răspunse bunicul.

     Lucrul acesta m-a surprins, pentru că nu i-am auzit niciodată părerea, deoarece întotdeauna își ținea părerile și ideile pentru el, scoțându-le la iveală numai atunci când era nevoie.

     — Îmi cer iertare tată, îi zic și tatei, gândindu-mă că probabil i-am creat probleme, deși inițial nu intenționasem să lipsesc atât de mult.

     — Știu ce-ai făcut în tot acest timp Asaki, îmi spuse bunicul.

     — Nu mă surprinde acest fapt, îi răspund.

     Deși era de așteptat acest lucru, eram totuși uluit de cum reușește întotdeauna să fie cu ochii pe fiecare membru al familiei.

     — Tată, nu-i vei spune acum? Îl întreabă tata pe bunicul.

     — Ce să-mi spună? îl întreb, privindu-i pe cei doi oameni din fața mea.

     — Va afla diseară, ca și restul clanului Kisazhi, îi răspunse bunicul. Să te pregătești Asaki, bine? spuse bătrânul, adresându-se mie, după ce îi răspunsese fiului său.