Lacătul dragostei

Capitolul 12

           
 
         După atâta timp voi ieși în oraș, sau mai bine zis vom ieși pentru că Aman nu mă  va scoate doar pe mine în lume ci și pe celelalte două soții ale lui. Poate că nu-mi place compania, însă să ies în oraș la un restaurant mă încântă fără măsură.
             Rochia pe care o aleg este nouă, roz cu un sclipici foarte subtil în partea de sus. Normal, este lungă până în pământ și are un voal roz asortat. Hotărăsc să nu îmi pun nimic pe față, vreau să-mi forțez norocul. Azi noapte, în timp ce somnul nu mă lua m-am gândit ce trebuie să fac pentru a scăpa de aici și mi-am dat seama că dacă îi voi fi pe plac lui Aman nu am scăpare. Așa că de acum voi face totul împotriva lui. Voi începe de astăzi, așa am ajuns și la această hotărâre. Mă machiez, dar foarte puțin și apoi mă încalț cu balerini.

         Cobor la parter și văd că Fathia și Isra nu sunt aici, doar Aman stă pe canapea și citește într-un dosar concentrat. Când aude pași pe scări își ridică privirea și pot să jur că rămâne puțin cu gura deschisă.

           ―Arăți foarte bine, nu neg asta, Rania...dar ai uitat ceva, completează.

           ―Serios? fac eu pe nevinovata în timp ce mă postez în fața lui. Ce anume, Aman?

           ―Să-ți acoperi partea de jos a feței. Du-te sus și rezolvă asta până când vin Isra și Fathia.

Strâng din dinți când aud de cele două. De ce trebuie să mergem în patru, am să mor de rușine față de oamenii din jur.

            ―Nu vreau să-mi acopăr fața, spun hotărâtă, riscând să-l enervez. Nu am nimic de ascuns.

             ―Rania, rostește el apăsat. Nu-mi pune din nou răbdarea la încercare...

             ―Și dacă ți-o pun ce-mi faci? Mă lovești din nou?

Pe fața lui pot citi remușcare în momentul ăsta, însă chiar nu-mi pasă. Acea palmă îl va costa.

             ―Rania, îmi pare rău pentru asta, dar trebuie să recunoști că ai exagerat și tu, spune calm și în interiorul mei recunosc că poate are foarte puțină dreptate, dar nu prea multă. Dacă nu te acoperi nu vei mai veni cu noi.

Raman cu gura căscată la amenințarea lui, dar asta mă încăpățânează și mai mult. Prefer să stau acasă decât să mă acopăr pentru că așa îmi comandă el.

            ―Nu mă acopăr, repet cu o voce dură chiar în momentul în care Isra și Fathia coboară.

Isra poartă o rochie albastră, dar ceea ce-mi atrage atenția este burta. În momentul acela parcă un strop de furie, de umilință pătrunde în sufletul meu. Isra îi va naște copilul soțului meu, a nostru, și asta mă omoară pe dinăuntru. Nu pot, nu vreau să mai stau aici. Vreau acasă, vreau în Anglia departe de Aman.

          ―Atunci stai acasă! rostește el printre dinți.

           ―Foarte bine!

Mă întorc pe călcâie și urc scările plină de demnitate în timp ce în interiorul meu se strecoară tristețea, iar pe față îmi alunecă o lacrimă. Idiotul! Mă închid în dormitor și mă las să alunec la podea, sprijinită de pat. Plâng în hohote pentru că mă doare.

                                 *******

           Este seară, nu am coborât la cină pentru că nu aveam chef să dau ochii cu nimeni. Dau o pagină  dintr-o carte veche exact când aud o bătaie în ușă. Nu răspund, dar bătaia se întețește așa că nu am de ales și rostesc un "intră" fără chef. Zâmbesc când văd că este sora lui Aman.

           ―Ce faci? Am auzit că nu te-ai dus în oraș și nici la masă nu vrei sa cobori. Aman este foarte irascibil în momentul ăsta.

Vocea ei mi se pare foarte satisfăcută așa că ridic din sprâncene cu o față  întrebătoare.

             ―Nu mă înțelege greșit, râde ea așezându-se lângă mine. Doar mă bucur că fratele meu își găsește nașul.

            ―În fine, mormăi jenată. Hai să vorbim despre ceva mai important decât fratele tău.

Așa că începem o conversație interesantă despre ce și-ar dori să facă în viața, dacă ar avea această posibilitate. Însă probabil că imediat ce va împlini optsprezece ani mama ei va începe o căutare amănunțită după un partener de măsura acestei familii în care am intrat și din care sper ca voi ieși.

Cred ca trece jumate de oră de când vorbim despre asta și am reușit să-mi mai revin puțin. Dar, când mă așteptam mai puțin în dormitor intră Aman alături de o femeie pe care am văzut-o  făcând curat prin casă. În mână are o tavă plină de mâncare.

           ―Te rog să ne lași singuri! rostește el cu un zâmbet. Trebuie să-mi hrănesc soția.

Îmi dau ochii peste cap cu obrajii roșii de rușine.
       
            ―Bine, porumbeilor! exclamă Aisha ridicându-se de lângă mine.

Pleacă împreună cu femeia care a lăsat tava pe masă și rămân doar eu cu Aman. Îi evit privirea, însă mă simt privită. Știu că mă analizează iar lucrul ăsta mă face să tremur inexplicabil.

Este scurt, stiu 😂, sper totusi sa va placă. Va astept parerea, cât mai multe păreri. 😘