Lacătul dragostei

Capitolul 38

        Este îmbrăcat ca un englez, cu blugi albaștri și bluză neagră, simplă, iar în picioare are bocanci negri care-i dă un stil rebel. Și pare foarte bine în pielea lui. Ca și cum nu ar fi de puțin timp aici... Mă simt trădată pentru că dacă este așa cum cred, și el este de mai mult timp în Anglia înseamnă că eu am suferit degeaba. Ochii lui nu-mi părăsesc burta în timp ce se apropie tot mai mult, iar cu fiecare pas pe care îl face inima mea bate și mai tare. Ochii îmi sunt atât de umezi încât sunt nevoit să-i șterg cu dosul palmei pentru a vedea în fața mea.

        — Ești în regulă? mă întreabă Damian, vocea lui ajungând cu greu la mine. Parcă ai văzut o stafie. Bine Rania, iartă-mă...

        — Aman! strig dintr-o dată cuprinsă de o stare ciudată pe care nu o pot denumi. Șoc,  fericire, dragoste, frică și multe alte sentimente.

        O iau la fugă spre el așa cum pot, simțind o înțepătură în burtă de la efort. El se oprește în loc parcă secerat în timp ce eu mă opresc lângă el, strâgându-l în brațe cu putere. Mi-a fost atât de dor de acest miros... Nu-mi vine să cred că este adevărat. Dacă visez atunci când voi deschide ochii și voi vedea că Aman nu este lângă mine voi muri încet.

        Îmi ridic capul privindu-l în ochi zâmbind și plângând de fericire. Copilul meu va avea tată. Aman a renunțat la viața lui pentru mine. Îl voi ierta și că nu a venit mai repede, nu contează! Tot ce-mi doresc este să fim noi trei, eu, Aman și copilul care se va naște și ne va umple viețile de fericire și împlinire. Va fi atât de fericit când îi voi spune că este băiat...

       — Aman, chiar ești aici? întreb punându-mi palmele pe obrajii lui nebărbieriți.

        Își ridică mâinile, iar inima mea stă pe loc gândindu-mă că mă va strânge la piept, dar el mă îndepărtează. Mă ia de umeri și se dă cu un pas înapoi. Ăsta nu este Aman, îmi spun neînțelegand răceala din ochii lui, care nu se înmoaie nicicum. Aman m-ar fi luat în brațe, mi-ar fi sărutat fruntea plin de dragoste. Cel din fața mea pare că mă respinge.

        — Nu este frumos față de soțul tău să reacționezi așa, rostește el, iar cuvintele mi se repeta în minte ca un vârtej, răscolindu-mi toate simțurile.

       Mă uit în spate așteptând ca Damian să-i spună că îmi este prieten și nimic mai mult, dar el nici măcar nu s-a apropiat de noi. Privește de la îndepărtare, iar dacă îl cunosc bine în privirea lui văd durere. Este rănit, suferă.

        — Aman, nu este soțul meu!

        — Mă rog, iubitul tău, tatăl copilului. Înțeleg că aici de practică și păcatul ăsta.

        Fiecare cuvânt pe care îl rostește este ca un cuțit încins în foc și înfipt în inima mea. Nu pot înțelege cum ar putea crede asta? Are impresia că imediat ce am venit aici mi-am refăcut viața cu alt bărbat? Nu este conștient că am fost distrusă, că am plâns zi și noapte? Că am murit în fiecare zi fără el? Că am luptat pentru fiecare strop de oxigen?

        — Asta crezi? întreb aproape șoptit încât mă miră că a auzit.

        — Asta văd, rostește clar și rapid, fără nici o ezitare.

        Pot vedea în el acel Aman fără sentimente care a fost la început cu singura diferență că atunci mă dorea chiar dacă numai fizic. Acum pare că mă urăște, dar dacă crede asta despre mine îl pot și eu urî, chiar pot. Oh, pe cine mint? Nu l-am urât nici când m-a plesnit, nici când m-a silit să-l spăl, sau să-i fiu nevastă. Nici măcar atunci când când mi-a refuzat dreptul la libertate. L-am iubit încă de la început.