Lacătul dragostei

Capitolul 22

            Mă uit la brațul ei care este încolăcit în jurul brațului lui, la fața lui rece ca gheața și îmi simt inima mai dureroasă ca oricând. Deci am avut dreptate. După ce eu l-am supărat el s-a dus la Fathia, acum a terminat-o cu mine și a trecut ea la rând. Chestia asta este mai apăsătoare decât aș fi crezut. Ajung la parter și vin direct în bucătărie, acolo unde fiecare se așează la masă. Eu mă pun la locul meu, lângă Aman. Îl privesc insistent, dar el evită în mod intenționat să mă privească. Poate se simte vinovat.

          ―De ce nu ai venit la timp? îl întreabă Aisha pe fratele ei. Murim de foame din cauza ta.

Sunt foarte curioasă de răspunsul lui.

         ―Pentru că nu m-am trezit.

        Mai mult ca sigur a avut treabă cu Fethia toată noaptea. Nu mai este cale lungă până când voi izbucni în plâns. Îi arunc o privire plină de reproș și de data asta ne întâlnim privirea. El are o privire nevinovată, ca și cum nu ar fi făcut nimic greșit. Ipocritul!

        Masa este luată din nou în liniște , așa cum este obiceiul în această familie. Nimeni nu spune nimic, se aud doar tacâmurile. Din când în când îi simt privirea lui Aman, dar eu nu-l mai privesc înapoi pentru că îmi este teamă că va vedea lacrimile din ochii mei.

         După ce fiecare a terminat de mâncat, rămânem doar eu și Isra, Fathia mergând să facă curat prin casă. Abia mă pot concentra pe spălatul vaselor, mintea mea se gândește  doar la Aman. Dacă sunt din nou împreună? Cam mare coincidența că Fathia nu ne ajută pe noi aici. Deci pot fi împreună. Le spăl rapid, și apoi mă strecor din bucătărie când nu este Isra atentă. Probabil mă va înjura că o las pe ea să facă restul de treabă.

       ..Urc scările și merg direct către ușa Fathiei, îmi lipesc urechea de lemnul tare. Îmi opresc respirația și ascult, așteptând să aud niște gemete, chicoteli sau șoapte. Dar nu aud nimic. Întredeschid puțin ușa, doar cât să trag cu urechia, dar într-adevăr nu este nimeni înăuntru.

         ―Deci nesuferitul a dus-o în dormitorul lui.

Merg cu pași mici către ușa lui Aman care se află la capătul holului. Sunt nesigură. Nu știu dacă chiar îmi doresc să aflu adevărul. Este posibil ca ceaa ce voi vedea să mă rănească foarte mult. Este posibil să regret că am făcut asta. Unele lucruri este mai bine să nu le ști, să nu le vezi.

      Mă mai gândesc puțin, dar când ajung lângă ușă mă hotărăsc. Apăs pe cleanță fără să bat, sau să ascult. Vreau să văd cu ochii mei. Intru rapid ca să nu le las timp de reacție, dar ceea ce văd nu este deloc ce m-am așteptat. Aman este în pat, dar singur. Se uită șocat la mine, probabil suprins de intrarea mea furtunoasă. Se ridică în fund. Eu mă uit în jur căutând-o încă pe adversara mea.

         ―Unde-i? îl întreb cu o voce dură.

         ―Cine?

Se uită în jur parcă căutând persoana pe care o caut. Pare că nu-și dă seama la cine mă refer. Dar probabil se preface.

         ―Fathia. Cine altcineva? Îți bați joc de mine?

         Deodată se ridică în picioare și vine cu pași mari către mine. Mă simt intimidată și fără să vreau mă dau câțiva pași înapoi, până mă lipesc de perete. El nu se oprește, vine către mine până când este atât de aproape încât îi simt respirația caldă pe pielea mea. Își pune o mâna deasupra mea, lipind-o de perete. Cu cealaltă închide ușa. Uitasem de ea.

         ―Ești foarte geloasă, rostește el. Păcat că nu vrei să recunoști, dar oricum te-ai dat de gol singură.

Sunt o proastă. Cum de nu mi-am dat seama ce încercă să facă? M-am dat singură de gol, venind aici, așa, făcând toată scena asta. De aia a venit el la micul dejun cu Fathia de braț. Vroia să mă provoace. Și a reușit.

        ―Ce să zic? Felicitări!

Îl împing de lângă mine, simțindu-mă umilită.

        ―Ei, hai! Nu este un lucru rău să mă iubești, spune el plin de sine. Cred că ai auzit când îi recunoșteam Fathiei că sunt îndrăgostit de tine. Și chiar sunt.

Îmi simt obrajii în flăcări. Sigur m-am făcut ca o roșie. Omul ăsta mă pune în situați jenante, nu-mi vine să cred că m-a provocat să fac o criză de gelozie.

        ―Nici eu nu cred că mai trebuie să-ți spun că...

       Simt un nod în gât. Nu pot rosti asta cu voce tare. El mă privește insistent, așteptând să recunosc. Îmi așez rochia lungă, până în pământ, trăgând de timp. Nu pot. Nu pot să-i recunosc iubirea pe care o simt pentru el.

       ―Spune-o! mă încurajează el, cu o voce rugătoare. Spune-mi și îți voi da o zi de neuitat.

Oare se referă la...? Doar gândul la asta îmi face partea intimă să pulseze, doritoare.

      ―Aman, nu pot! Este prea mult...

      ―Spune-o, Rania! exclamă el venind mai aproape de mine.

Îmi simt capul bubuind.

       ―Bine, bine! Te iubesc, Aman! Sunt îndrăgostită de tine și urăsc lucrul ăsta.  Dar da, te iubesc!

         Pe fața lui apare un zâmbet tâmp, și fără să mă aștept mă ia pe sus, învârtindu-mă. Scot un țipăt de fericire.  Apoi mă așează pe pat și începe să-mi tragă hainele de pe mine, cu mișcări rapide.  Răsuflu greu, așteptând ceea ce mi-am dorit încă de când am intrat în dormitorul ăsta. Îmi lasă sărutări fierbinți  pe sâni, aducându-mă în pragul plăcerii, apoi își trece limba peste abdomenul meu, până când ajunge la ce-a mai sensibilă parte, unde zăbovește minute în șir. Îmi dau capul pe spate, gemând puternic. 

Cine citește? 🧡🧡