Lacătul dragostei

Capitolul 29

          Mă simt atât de singură fără Aman. Astăzi a plecat la birou, chiar dacă doar pentru două ore pentru a-și rezolva treaba. Nu mai sunt nevoită să ajut la curățenie sau la pregătirea mâncării, Aman mi-a cerut să ne petrecem cele patru zile rămase împreună, iar eu nu mă plâng deloc.

        Mă schimb de cămașa de noapte într-o rochie mov și apoi cobor la parter. În casă este liniște, dar le pot auzi pe cele două în bucătărie. Mă bucur atât de tare că nu le voi mai vedea niciodată. Să știu că amândouă au fost în patul lui Aman, să știu că Isra este gravidă cu el mă omoară pe dinăuntru. Știu că eu voi pleca, iar ei vor reveni la vechea lor viață. Într-un târziu Aman mă va uita și își va împărți din nou viața cu cele două. Își va crește fiica alături de Isra în timp ce copilul nostru va crește fără tata. Oricât îmi doresc să-i spun că sunt gravidă, nu pot. Îmi este frică. Chiar dacă secretul pe care-l țin mă arde pe suflet trebuie să tac.

       Aerul din curte mă relaxează imediat, iar soarele puternic mă face să zâmbesc chiar dacă tristețea este la ea acasă în viața mea. Am doar optsprezece ani, dar am trecut printre atâtea încât mă simt îmbătrânită și epuizată. Mă așez pe bancă și mă las încălzită de razele care luminează curtea, dându-i un aer plăcut. Închid ochii și  ascult cântecul păsărilor libere care nu au un teritoriu delimitat de un gard, la fel ca mine.

        Dintr-o dată aud niște pași în spatele meu și mă întorc fericită, gândindu-mă că este Aman. Dar mă înșel. Zâmbetul mi se ofilește și îmi ridic garda știind că nu-mi va plăcea ce voi auzi. Fathia poartă o rochie roșie, iar părul îi este acoperit, eu nu m-am deranjat să-l acopăr pentru că sunt în teritoriul casei și nu are cine să mă vadă aici. Oricum, acum că știu că voi pleca nu prea mă mai lasă inima să le respect regulile. Nu-mi pot da seama din expresia feței  ce are de gând să-mi spună, dar nici bun nu ar ieși din gura ei când vine vorba de mine, cea care i-am distrus căsnicia atât ei, cât și prietenei ei Isra. Poate sunt egoistă, dar nu simt nici un pic de remușcare.

         ―Rania, rostește ea proptindu-se în fața mea, eu fiind nevoită să o privesc de jos pentru că sunt așezată.

         ―Fathia.

         ―Deja te crezi femeie liberă, nu-i așa? mă întreba batjocoritor, cu un mic hohot de râs care mă scoate din sărite.

         ―În scurt timp voi fi, Fathia. Dar tu nu vei cunoaște libertatea niciodată.

         Îmi este cam milă de ea, chiar dacă nu o suport. Motivul pentru care îmi este cel mai milă este că pe lângă că sunt proprietatea cuiva ―ca un obiect― mai sunt și căsătorite cu un bărbat care nu le iubește.  Și nu-l condamn pe Aman. Cum ar fi putut să le iubească când mereu au fost atât de supuse? Și nici măcar nu știu dacă poți să iubești două persoane în același timp.

        ―Dar îl piezi pe Aman, spune ea cu un surâs. Aman este prea bun pentru tine. Oricum, ce credeai? Aman nu ar fi renunțat niciodată la noi. Poate tu crezi ca ești importantă pentru el, dar dacă erai nu te lăsa să pleci, sau te urma.  Dar el a ales să rămână pentru noi.

        Deși nu vreau, deși mă lupt ca cuvintele ei acide să nu-mi ajungă la suflet, ele tot pătrund, ca o otravă.

         ―Dacă crezi că mă poți face să cred așa ceva te înșeli, îi spun hotărâtă.

         ―Ăsta este adevărul, indiferent dacă mă crezi sau nu.

        După ce rostește asta, își ridică bărbia cu un rânjet satisfăcut că tocmai a reușit să mă facă să mă îndoiesc de sentimentele lui Aman, și pleacă, lăsându-mă cu atâtea lucruri nespuse. Dar nu pot lăsa lucrurile așa, dacă tot plec, voi profita.

        ―Ești o proastă! strig după ea, sărind în picioare. Merg cu pași mari spre ea, în timp ce ea mă privește șocată. Degeaba speri că Aman te va iubi, degeaba te smiorcăi cu speranța să-ți dea puțină atenție! La ce urâtă ești nu s-ar uita la tine din nou, acum că a întâlnit o femeie frumoasă.

       Obrajii ei s-au făcut roși de furie, făcându-mă să zâmbesc satisfăcută.

       ―Cum îndrăznești? mă întreabă printre dinți, aplecându-se ușor spre mine, vrând să pară amenințătoare.

      Îmi înfig mâinile în umerii ei și o împing cu putere. Ea face câțiva pași înapoi, apoi cade pe iarba moale. Scoate un țipăt care sunt sigură că i-a alarmat pe toți cei din casă.

        ―Ești nebună! urlă, începând dramatic să plângă.

        O văd pe Isra fugind spre noi, ținându-se de burta care a crescut în ultimul timp. Soacra lor vine din urmă, analizând situația cu gura deschisă. Știu că am dat de dracu, dar nu m-am putut abține. Mă simt mult mai eliberată acum.

        ―Nu te contrazic, îi răspund cu respirația accelerată.

        ―Ce se întâmplă? urlă Ferida, în timp ce o ajută pe nora ei să se ridice.

       ―A luat-o razna! se plânge Fathia, în timp ce lacrimile îi curg șiroaie pe față. Este geloasă că Aman nu plecă cu ea.

      Mama lui Aman îmi aruncă o privire plină de ură, dar de data asta nu mă las intimidată. Ridic un deget spre Fathia și exclam printre dinți:

       ―Ești și proastă și prefăcută!

      Mă întorc pe vârfuri și plec spre dormitorul meu, chiar dacă Ferida mă strigă insistent. Nu voi mai asculta jignirile nimănui, nici chiar acestei femei.

Sper să vă placă capitolul! 😍 Vă pup! Noapte bună!