Lacătul dragostei

Capitolul 42

         ― Nu știu, Rania. Hai deocamdată să ne scoatem bebelușul din spital și apoi vom discuta mai multe. Am și eu câteva lucruri să îți spun.

        Gândul mă duce imediat la Isra însă știu că nu este timpul să insist, așa că tot ce fac este să aprob din cap. Când se vor liniști apele poate că-mi va spune ce are de zis și lucrurile se vor îndrepta. Să fim ca înainte este tot ce-mi doresc mai mult, iar acum vom fi și mai împliniți alături de copilul nostru și fără altă soție care să se bage între noi.

        ― Trebuie să alegem un nume frumos pentru el, spun mângâind păruțul fin al copilului. Trebuie să completez certificatul de naștere.

        ―Nu te-ai gândit la nici un nume? mă întreabă cu un glas suprins, căutându-mi privirea.

        ― Nu m-am gândit. Aș vrea să decidem împreună asta. Știu că ți-am greșit ascuzând sarcina de tine, însă vreau să îmi repar această greșeală dacă pot.

        ― Crezi că este atât de ușor?

        Ochii lui aruncă săgeți spre mine, arătându-mi exact părerea lui despre asta. Nu, nu cred deloc că este atât de ușor, însă tot ce pot face este să încerc. Îl doresc atât de mult în viața noastră încât nu mă voi da bătută niciodată. Iubirea mea pentru el nu a scăzut deloc în lunile care au trecut și ne-au ținut departe. Acum suntem unul lângă altul, dar totuși atât de departe. Distanța este impusă de el, iar eu nu pot să o străpung nicicum.

        ― Nu voi renunța, Aman. Acum că te am aici nu vreau să-ți dau drumul, îi spun privindu-l cu foc în ochii lui ca gheața, încercând să o topesc.

        Mi se pare că văd în ochii lui o vulnerabilitate, însă nu apuc să  fiu sigură de acest lucru pentru că imediat o astupă cu răceală.

        ― Poți încerca.

        Oftez frustrată și apoi mă așez pe pat, simțind că nu mai am putere în picioare. Aman mai aruncă o ultimă privire spre fiul lui, ca mai apoi să se așeze și el pe un scaun, cu fața către mine. Îmi simt inima bătând nebunește sub privirea lui, iar în stomac parcă am fluturi uriași care nu stau în loc deloc.

        ― Atunci să ne gândim la un nume, rostește gânditor.

        Mă gândesc, însă îmi doresc să fie un nume ales de el, așa că nu grăbesc.        

      ― Simion, Osman, Blake...? Îți place unul dintre astea? mă întreabă peste un minut de gândire.

        Un zâmbet sincer îmi apare pe chip după atâta timp. Să-l văd că se gândește la un nume pentru fiul lui îmi încălzește sufletul ca un soare de primăvară după o iarnă grea.

        ― Îmi place foarte mult numele Osman. Rămâne acesta? îl întreb cu speranță. Eu nu am nici o idee mai bună.

        Aprobă din cap și pentru o clipă am impresia că mă privește la rândul lui cu căldură, dar din nou dispare foarte repede, fiind înlocuită de indiferență la adresa mea. Mă doare toată această atitudine și simt că nu mai rezist mult timp până când voi izbucni. Chiar și răbdarea mea are o limită.
     

        AMAN

        Am o reținere atunci când intru în casa Raniei cu bebelușul în brațe. Osman este cuibărit într-o păturică albastră și este cu ochii larg deschiși parcă curios să-și vadă căsuță. Așez geanta cu lucrurile Raniei pe podea și o urmez în dormitor. Mă doare să știu că nu o pot întinde pe Rania în acest pat și să-i sărut fiecare părticică din trupul ei după care mă usuc de dor. Aș vrea să pot lăsa supărarea însă nu pot deocamdată, mintea nu mă lasă, deși sufletul îmi cere. Greșeala ei a fost prea mare și  încă nu știu ce rol are măscăriciul ăla în viața Raniei.

        În plus, trebuie să îi spun totul, iar la cât de geloasă este nu știu dacă ar înțelege. Altă cale mai bună de a rezolva lucrurile nu am găsit. Dumnezeule! Încă nu pot realiza ce întorsătură a luat viața mea. Nu pot realiza încă că fiul meu mult dorit și despre care am aflat abia la naștere se află la pieptul meu. Rania a avut intenția să nu-mi spună niciodată despre el... Când a plecat din Arabia m-a trădat ascuzându-mi ceva atât de important. S-a uitat în ochii mei de atâtea ori chiar dacă știa că mă trădează. Aș avea nevoie de toată puterea să o iert, însă nu simt să fac asta. Cel puțin nu acum.

        ― Așează-l pe Osman în pătuț, îmi spune Rania făcându-mi semn spre patul de lemn de lângă perete.

        Fac cum spune ea, iar în timpul acesta examinez camera modestă în care Rania doarme. Oare a împărțit acest pat cu Damian ăla? Numai acest gând mă roade și mă face să strâng din pumni.

        ― Nu se compară cu dormitorul meu din Arabia, dar este confortabil și în plus m-am simțit liberă, îmi spune Rania așezându-se pe pat cu o străbătură de durere de la efort.

        ―Liberă să fi cu alți bărbați? o întreb întreb vrând să fiu indiferent.

        Îmi aruncă o privire încărcată cu săgeți.

        ― Nu am avut nici un bărbat. Tu ai fost mereu în gândul și inima mea. Doar tu. Este greu să crezi asta?

        Vreau să-i spun că și ea a fost în inima mea mereu, că nu m-am atins de nimeni cât timp am fost despărțiți, dar nu o fac. I-am spus odată asta la spital și sper că a înțeles.

        ― Isra și fetița mea sunt și ele în Londra, îi spun vrând din toată inima să iau această piatră de pe sufletul meu. Dacă o vreau din nou în brațele mele trebuie să fim sinceri unul cu celalalt.

        O văd cum se schimbă la față. Devine Rania pe care o știu și o iubesc. Privirea îi devine dură, iar ispita geloziei renaște în ea, stăpânind-o.

_______________________________________________

Cum vi se pare?
Va așteptați ca Isra să vină și ea cu Aman în Londra?

Cartea este pe sfârșite, nu știu câte capitole voi mai face, dar săptămâna asta cred o că termin.