Lacătul dragostei

Capitolul 39

Durerea fizică este atât de puternică încât îmi este greu să realizez în ce încurcătură sunt. Când Damian îi spune că tocmai îi nasc băiatul, își mută privirea direct la mine, așteptând să primească o confirmare a faptului că i-am ascuns ceva atât de important. Îl vreau lângă mine, așa că tot ce pot să fac este să aprob din cap și să mă rog de ei să plecăm odată spre spital, simțind că sunt prea aproape de nașterea propriu zisă.

― Ai ascuns asta de mine? mă întreabă îngrozit Aman, urcându-se lângă mine, capul meu fiind așezat acum pe picioarele lui musculoase. Mi-ai luat dreptul de a fi tată?

Mă uit în sus la el dorindu-mi să nu îl văd trist. Și atunci observ că el de fapt nu este trist, este foarte furios. În ochii lui albaștri ard flăcări nestăpânite care amenință să mă înghită. Sunt sigură că dacă nu aș fi fost în situația asta lucrurile ar fi stat mult mai rău.

― Aman, spun printre lacrimi de durere, îmi pare rău! Nu am avut altă soluție. Dacă îți spuneam că sunt însărcinată erau șanse să nu mă mai lași să plec.

― Și atunci ai preferat să îmi ascunzi ceva atât de important? zbiară el, făcându-mă să tresar speriată. Te-am iubit atât de mult, Rania, iar de la tine ce am primit? Trădare? urlă din nou, zgâlțâindu-mă ușor.

Nu pot să-i răspund din cauza noului val de durere amețitoare care îmi face și respirația să se oprească. Mă simt vinovată că i-am ascuns asta și sunt conștientă că are tot dreptul să mă urască.

― Las-o în pace! îl aud pe Damian răstindu-se de la volanul mașinii lui Aman, pe care o conduce cu viteză. Ți se pare că este în stare să-ți suporte și urletele?

― Tu nu te băga! mârâi Aman, privindu-l cu o privire mortală care ar ucide dacă asta ar fi posibil. Te ți după ea ca un cățeluș.

Eu sunt cuprinsă de mii de junghiuri și dureri, iar ei se ceartă. Durerea sufletească a lui Aman este atât de mare încât cred că nici nu realizează în ce situație sunt. Iar eu nu mă pot concentra așa cum ar trebui din cauza tensiunii din mașină. Mi-aș dori ca lucrurile să stea altfel, Aman să mă strângă în brațele lui, să-mi spună că mă iubește, că a renunțat la toată viața lui pentru a fi lângă mine. Dar situația nu stă deloc așa.

― Încetați! țip, atrăgându-i atenția celui care mi-a fost soț. Poți să faci ce vrei după ce o să ne avem băiatul în brațe, acum nu am nevoie de agitație!

― Bine, vom discuta noi! îmi spune amenințător, privindu-mă cu ochii aceia de gheață. Tu vezi de condus! se răstește la Damian doar pentru a avea el ultimul cuvânt, nefiind obișnuit să nu aibă autoritate.

Amenințarea din spatele vocii lui îmi produce multă teamă. Îmi este frică de ce va spune sau va face când lucrurile se vor liniști. Știu cât de răzbunător poate fi.

Restul drumului este parcurs în liniște, doar gemetele și țipetele mele de durere se mai aud. Se mai face simțită 2câte o șoaptă din când în când însă sunt atât de scufundată încât nu pot să-mi dau seama de la cine vine.

Lucrurile trec repede, în câteva minute ajungem la spital, iar Aman mă ia pe sus în brațele lui puternice și protectoare fugind cu mine în spital, de parcă nu aș cântări mai mult de două kilograme. Mă simt atât de bine în brațele lui, dar mi-aș dori să-și lipească buzele de ale mele măcar pentru o fracțiune de secundă. Nu m-aș fi gândit niciodată că el va veni aici, că va fi lângă mine când voi naște și totuși va fi atât de rece.

Îl aud țipând la cineva și în scurt timp sunt pusă pe o târgă. Totul decurge atât de repede încât nu simt nimic înafară de durere. Fac ce-mi spun doctorii, pas cu pas, dar mintea mea merge tot la Aman. La ochii lui atât de tăioși care mă priveau în timp ce doctorii au închis ușa salonului de naștere.

O oră durează nașterea care m-a secat de toate puterile. Imediat ce sunt ajutată să mă întind pe pat îmi primesc suflețelul în brațe. Izbugnesc în plâns, lacrimile adunândumi-se la colțul buzelor tremurânde. Este atât de minunat încât nu-mi vine să cred că este al meu. Nasul este clar a lui Aman, mic și drept cu o notă de autoritate. Ochii care mă privesc fără o țintă sunt atât de albaștri încât par colorați cu acoarele însă nu-mi pot da seama cui îi aparține pentru că atât eu, cât și Aman avem ochii albaștri. Puținul păruț pe care-l are este negru ca cărbunele, aducându-mi aminte de părul mătăsos a tatălui său. Inima îmi bate foarte tare atunci când ușa se deschide și strâng copilul mai strâns la piept.

Intră Aman care pare foarte tensionat, parcă nevenindu-i să creadă că se întâmplă asta. Nici mie încă nu-mi vine să cred ca-l am aici in față, însă totuși atât de departe. Mă simt vinovată, iar inima mă doare. Bebelușul scoate un sunet dulce care-l face pe Aman să se oprească în loc privindu-l de la distanță. Aș vrea să spun ceva, dar nu știu ce. Ochii i se umezesc spre surprinderea mea.

― Până acum o săptămână nici măcar nu știam de acest copil. Am crezut că te voi găsi...altfel. Apoi te-am găsit și când am vrut să vin să-ți spun că am venit pentru tine, te-am văzut gravidă. Am crezut că este copilul măscăriciului ăluia... Te-am privit de la distanță întrebându-mă mereu dacă m-ai iubit cu adevărat...

Scoate cu greu acele cuvinte, dar neprivindu-mă. În schimb, nu poate să-și ia privirea de la băiețelul nostru. Lacrimile îmi curg pe față încontinu, privindu-i chipul obosit.

― Iar acum aflu că sunt tată. Aflu că fosta mea soție mi-a născut băiatul, aflu că m-ai mințit, Rania. Cum ai putut? mă întreabă, acum ridicându-și privirea spre mine astlfel încât să pot vedea durerea din ei.

Mă arde. Să-l văd așa mă ucide pe dinăuntru, dar încet, chinuindu-mă. Și totul din vina mea. Oare mă va ierta vreodată? Îmi feresc privirea sleită de puteri și-mi privesc băiatul care seamănă atât de mult cu tatăl lui. El este rodul iubirii noastre, dar oare va reuși să ne apropie atât de mult încât să putem fi din nou împreună? Dragostea lui poate fi mai mare ca ura pe care mi-o poartă acum?

_________________________________________

Cum vi s-a părut capitolul? ❤

Vă aștept părerea și o steluță dacă a fost pe placul vostru.

Vă pup!