Lacătul dragostei

Capitolul 33

 

          Aeroportul este foarte aglomerat,  înțesat atât de turiști cât și de femei îmbrăcate în haine tradiționale și bărbați în tunici. Peste douăzeci de minute trebuie să urc în avion, iar minutele care se scurg mă fac tot mai tensionată. Atât eu cât și Aman suntem distruși. De data asta nici unul dintre noi nu-și ascunde tristețea.

         Ochii lui Aman sunt înlăcrimați, iar mie îmi curg șiroaie de lacrimi, care se învârt în aer și cad la picioarele noastre.

         ― Poftim acest card, îmi spune Aman scoțând din buzunar un card portocaliu de credit.

        Mă încrunt nedumerită de gestul lui. Nu știu cum să reacționez. Sa refuz sau să accept ajutorul lui.

          ― Vei trăi decent cu ei un timp, continuă el, insistând.

          ― Mulțumesc Aman! Îl voi folosi doar dacă este nevoie.

          Vinovăția nu-mi dă pace. De câteva ori sunt cât pe să-i spun despre sarcină, însă îmi dau seama că ar fi o prostie mult prea mare. Dacă i-aș spune nu mi-ar mai permite să plec, oricât de mult își dorește să fiu fericită. Nu pot permite să-mi scape libertatea printre degete.

         ― Rania, șoptește el, să ai grijă de tine! Îmi mângâie fața cu degetele, înfiorându-mă  peste măsură.

        Aprob din cap, și nepăsânu-mi de privirile curioase îl strâng în brațe cât pot de tare. Pentru câteva secunde se uită în jur, dar apoi pare și el să renunțe să-și facă probleme. Mă strânge la pieptul lui și își îndeasă nasul în părul meu.

        De data asta am renunțat la vual, dar port însă o rochie lungă din respect pentru Aman. Mă desprind de el doar pentru a-mi șterge lacrimile cu șervețelul de hârtie pe care-l am în mână.

        Îi privesc chipul memorând fiecare curbură, fiecare linie și trăsătură. Poate că atunci când voi avea o apăsare mi-l voi aduce aminte și îl voi simți mai aproape de mine. Inima mă doare atât de tare încât îmi vine să mă prăbușesc în genunchi, plângând în hohote. Însă nu pot. Trebuie să fiu puternică dacă vreau să fie așa și Aman. Sper că după un timp durerea va trece, dar știu că nu voi reuși niciodată să-l uit. În plus, copilul care se va naște va fi mereu cu mine să-mi amintească de el.

        ― Te iubesc, Rania! Enorm.

        ― Și eu te iubesc. Să fii fericit, te rog! Încearcă, luptă...Nu te da bătut!

         ― Tu așa vei face? Vei încerca? mă întreabă curios.

         ― Nu știu...

         ― Este ușor de zis, nu? Greu de făcut.

        Aprob din cap, dându-i dreptate.

         ― Dacă ai fi venit cu mine am fi fost fericiți.

        Mă simt ca dracu după ce rostesc aceste cuvinte. Cum pot da vina pe el pentru nefericirea noastră? De fapt, nu este vina nimănui că nu am fost sortiți să fim împreună. Suntem atât de diferiți, iar asta ne-a separat. A creat între noi o prăpastie care se tot adâncește, despârțindu-ne. Dar un singur lucru nu poate să oprească distanța, ci anume dragostea care-și are lăcaș în sufletele noastre.

        ― Mi-aș dori, Rania, dar după cum am am mai spus...

       ― Știu.  Nu se poate și înțeleg, însă mă doar atât de tare că nu te voi avea cu mine în aventurile care vor urma în viața mea.