Lacătul dragostei

Capitolul 40

       
        Dimineața mă simt mult mai bine, simt o recuperare majoră față de ziua de ieri. Mă ridic ușor din pat când îmi aud bebelușul că plânge, grăbindu-mă să-l iau din micul pătuț

        Nu l-am văzut pe Aman încă de ieri11 și o senzație de neputință mă încearcă. Are toate motivele din lume să mă urască, dar fără el mă simt foarte singură, iar sufletul îmi plânge de teamă că l-am pierdut. Ar trebui să fim cei mai fericiți în momentele astea, dar noi în schimb suferim.

        Îmi iau puiuțul din pătuț și îi sărut fruntea fină. Ador mirosul lui, la fel cum îl ador și pe cel a lui Aman. Mi-ar plăcea să-l am și pe el aici. Dar cine știe dacă va mai veni să ne vadă măcar... Ieri când a plecat a fost atât de furios încât m-am mirat că nu m-a bruscat. Nici măcar nu a luat copilul în brațe. Mi-ar fi plăcut să luăm o decizie împreună în privința numelui pe care trebuie să-l punem copilului nostru. Dar Aman este prea furios. Nici măcar nu știu dacă dorește acest copil și este o mare probabilitate să ne fi abandonat. Poate pur și simplu va pleca înapoi în Arabia, renunțând la tot.

        ― Habar nu am dacă tatăl tău ne iubește... , șoptesc către băiețel, simțind cum îmi dau lacrimile. Nici măcar nu m-a lăsat să-i explic, a plecat pur și simplu.

        Copilul devine liniștit, își mișcă mânuțele și scoate mici sunete drăgălașe care îmi mai alină suferința. Damian a fost alături de mine, mi-a adus lucruri atât pentru mine cât și pentru copil. A luat bebelușul în brațe și am putut vedea cât de emoționat este. Cred că cererea lui în căsătorie încă este valabilă, însă inima mea  nu este deschisă. Îl iubesc pe Aman la fel cum l-am iubit când am plecat din Arabia, chiar dacă a trecut șapte luni.

        Tresar suprinsă când aud două bătăi în ușă și inima îmi bate incredibil de tare. Aman. Nu ne-a părăsit.

        Ușa se deschide și am impresia că timpul se oprește în loc. Pare că a trecut un an de zile până când ușa se deschide și rămân cu gura deschisă de  surprindere. Cum este posibil așa ceva? Cu inima bătând nebunește îmi pun bebelușul înapoi în pătuț și mă napustesc spre persoana care a venit, îmbrățișând-o.

        ― Cum este posibil așa ceva? întreb zâmbind larg.

        ― Și eu mă bucur să te văd! îmi spune Aisha, îmbrătișându-mă la rândul ei. Mă bucur să-mi văd și nepotul despre care habar nu aveam până astăzi.

         Mă îndepărtez de ea privind-o cu drag. Am crezut că nu o voi mai vedea niciodată. Ea face parte din viața pe care am lăsat-o în urmă, dar cred că ea și mătușa mea sunt singurele persoane căruia i-am simțit lipsa.  

        ― Da, îmi pare rău că nu ți-am spus! spun cu vinovăție. Hai să-l vezi!

        Mergem amândouă la pătuț unde brunețelul meu cu ochi albaștri a adormit liniștit. Aisha se apleacă și îi mângâie mânuța atât de ușor încât ai spune că este din porțelan.

        ― Este minunat, Rania! Cel mai minunat bebeluș pe care l-am văzut vreodată. Și seamănă atât de mult pe voi. Uite Rania, are nasul lui Aman!

        ― Cum de ești aici, Aisha? o întreb curioasă.

        ― Aman m-a luat cu el, îmi spune întorcându-se spre mine.

        ― Unde este Aman? întreb rușinată față de ea pentru faptul că i-am ascuns copilul tuturor. Este foarte nervos pe mine...

        ― Habar nu am. A venit și mi-a spus unde ești și că este tată, iar de atunci nu l-am mai văzut. Era distrus, Rania.

        Mă așez pe pat simțind că nu mai am putere în picioare. Cine este lașul până la urmă? Eu că i-am ascuns sarcina sau el că evită să discute despre problemele astea? Probabil amândoi, ambii suntem lași. Fiecare fugim de probleme, eu am plecat ca o lașă din Arabia, iar el fuge de mine și de copil ca un laș. Îmi este frică să-mi fac speranțe că noi vom putea să fim vreodată cum am fost.  Îmi este teamă că voi fi dezamăgită. Am nevoie sa fiu puternică pentru copil.

        ― Ești bine, Rania? mă întreabă Aisha așezându-se lângă mine. Stai liniștită, sigur te va ierta. Te iubește foarte mult. În astea șapte luni a suferit enorm, oricât a încercat să te uite nu a reușit nici măcar pentru un minut să facă asta. S-a mutat în dormitorul tău. Nu mergea la firmă, a devenit singuratic. Doar că este foarte rănit. Simte că l-ai trădat.

        Mi se pare ciudat să aflu toate aceste lucruri. Eu am crezut că s-a întors la vechea lui viața, nicidecum că a suferit atât de mult în absența mea. Totodată cu această informație vinovăția pe care o simt ca un bolovan pe suflet își mărește greutatea. Lacrimile îmi curg din nou pe obraji deși nici nu mi-am dat seama că am început să plâng.

        ― Îmi pare atât de rău, Aisha! Mă tot gândesc, dacă aș da timpul înapoi oare aș face același lucru sau aș risca și i-aș spune?

        ― Te înțeleg, îmi spune ea gânditoare. Probabil că dacă aș fi fost în locul tău i-aș fi ascuns și eu sarcina.

        ― Nu știu, Aisha. Mă pun în locul lui și îmi dau seama cât de îngrozitor se simte. Probabil că dacă el nu venea aici nu ar fi aflat niciodată că mai are un copil pe lângă fetița Isrei.

        Ea aprobă din cap, apoi mă ia de mâna zâmbindu-mi dulce. Mă bucur atât de mult să o văd încât izbugnesc din nou în lacrimi. Înafară  de Damian nu mai aveam pe nimeni, acum o am și pe ea. Dar tot singură mă simt. Sunt ca o frunză în vânt fară Aman. Atâtea clipe frumoase pe care le-am petrecut împreună  nu știu dacă mai contează acum pentru el.

        ― Unde o fi? întreb mai mult pentru mine, simțind că nu mai am mult până când voi intra într-o depresie.

        ― Sunt sigură că încearcă să se liniștescă și când va fi pregătit va veni la voi, la tine și la băiețelul vostru frumos.

        Ridic din umeri. Și atunci îmi dau seama cât de complicată este situația.

       ― Isra și fetița este bine? Ce s-a întâmplat cu ea și cu Fathia? întreb pe o parte vrând să știu când pe de altă parte preferând să nu știu.

__________________________________________________________

Cum vi se pare capitolul? 😘

Vă pup!

🌟 + ✉