" Lacatul dragostei" prezintă o iubire care la început părea imposibilă. Acțiunea se petrece în Arabia.
Rania are 18 ani, tatăl ei este musulman, iar mama ei a fost englezoaică. Ea a locuit cu mama ei în Anglia încă de la vârsta de doi ani, când păr...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
( DUPĂ 28 DE SĂPTĂMÂNI, SARCINA ARE 38 DE SAPTAMANI)
Părea a fi o zi normală. Mă trezesc când razele de soare deja mă încălzesc prin perdeaua albă și subțire, semn că nu mai este chiar dimineață și mă întind. Apoi, simt acea mișcare care mă anunță că și bebelușul s-a trezit. Zâmbesc și mângâi burta, iar bătăile se întățesc. Nu mai este mult până când îmi voi simți puiul în brațe, iar asta îmi face inima să tresară de fiecare dată când realizez. A trecut atâta timp de când nu mai știu nimic de Aman încât durerea a devenit o obișnuință. Este persistentă însă nu mai simt că mă usuc zi de zi. Câteodată mă uit la fotografiile de la nunta noastră și plâng, însă o fac din ce în ce mai rar.
Îi trimit un mesaj lui Damian prin care-l anunț că m-am trezit apoi încep să pregătesc micul dejun. Deși am treizeci și opt de săptămâni de sarcină mă mișc foarte bine, iar burta nu este atât de uriașă cum am văzut la unele mămici din parc. Băiețelul meu pare cam mic, dar doctorița mi-a spus că a luat în greutate foarte bine.
Pun pe un platou cam tot ce găsesc în frigider, apoi îl așez pe mica măsuță din bucătărie. Am aranjat totul aproape ca atunci când locuiam aici cu mama. M-am obișnuit destul de repede cu trăiau de aici și în plus am reluat legătură cu unele din vechile mele prietene cu care mă văd rar deoarece sunt în primul de falcultate, nu ca mine, pregătindu-se să fie mămici.
De Aman nu mai știu nimic, exact cum l-am rugat. Uneori regret această rugăminte pentru că mi-aș dori sa-i mai aud măcar o dată vocea, oricât de puțin. Dar apoi realizez că este mult mai bine. Mi-ar fi greu să aflu că s-a întors la vechia viață, că este atât de atașat de fetița lui care deja trebuie să aibă câteva luni. Nu vreau să știu ce nume i-au pus și nici dacă Fathia a rămas în sfârșit însărcinată. Nu vreau să mai știu nimic despre viața pe care am lăsat-o în urmă. Vreau doar să mă bucur de prezentul meu și de fiul meu care va veni curând.
Sunt scoasă din gândurile mele când aud câteva bătăi leneșe în ușă, așa că mă grăbesc să deschis, ținându-mă cu o mână de burtă. Deschid și după cum mă așteptam îl văd pe Damian zâmbindu-mi cald. Deschid ușa larg, lăsându-l să intre cu plasele de cumpărături pe care le cară în mâini.
— Bună dimineața, somnoroaso! Încă ai ochii roșii de somn, iar ai stat până târziu? mă întreabă așezand cumpărăturile pe dulapul de bucătărie pe care l-am cumpărat când m-am mutat aici.
— M-am uitat toată noaptea la seriale, recunosc chicotind. Mulțumesc că ți-ai făcut timp să îmi faci cumpărăturile! Ai luat tot de pe listă, nu? îl întreb în timp ce încep să cotrobăi prin plase.
— Da, așa cred. Ai pregătit micul dejun? Hai să mâncăm, mă grăbesc la lucru!
A devenit deja o obișnuință să iau micul dejun cu proprietarul casei care între timp mi-a devenit prieten. Am avut nevoie de cineva care să-mi fie alături, iar după ce am semnat contractul el m-a sunat să mă invite la o cafea. De acolo totul a venit de la sine. Dacă l-a început am fost sceptică, acum nu regret deloc.
— Cum te simți astăzi? Ce face micul campion?
Chicotesc la alintul pe care-l folosește și iau o îmbucătură din ouă, pofticioasă.
— Este agitat, nu mai are mult până când se va hotărî să vină.
Micul dejun a fost luat ca în mod obișnuit. Am vorbit despre firma de construcții a tatălui lui Damian, despre planurile pe care le am pe viitor — despre asta nu prea am avut ce vorbi pentru că habar nu am de planurile mele de viitor — și Damian m-a anunțat că mâine are o zi liberă și ar dori să luăm cina în oraș. Apoi ne-am ridicat de la masă, iar el s-a pregătit de plecare.
Deschid ușa și îl urmez pe mica verandă. Este primăvara, început de martie, așa că deși soarele este cald încă nu s-a încălzit afară. Nu-mi ia mult până să tremur.
— Nu are rost să mă conduci, știu pe unde să ies din curte. Haide, intră înapoi că o să îngheți!
— Bine! O zi frumoasă la servici! îi urez, apoi mă grăbesc să intru în casă.
Înainte să închid ușa văd că în mașina neagră parcată în partea cealaltă a drumul este o persoană care are fața îndreptată spre mine, însă nu pot vedea cine este deoarece geamurile sunt fumurii. Ies din nou pe verandă, cu o curiozitate ciudată, simțind că ceva este în neregulă, dar mașina demarează cu scârțâit de roți, lăsând un fum greu în urma ei.
— Ce naiba? mă întreb simțind un fior pe șina spinării.
Am impresia, probabil greșită, că atunci când a observat că l-am privit nu a vrut să fie văzut. Dar este doar o impresie la care cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama că este o prostie. Clatin din cap încruntată și intru în casă, închizând ușa în urma mea. De ce sunt atât de neliniștită?
Ca de obicei, îmi petrec ziua stând în pat și uitându-mă la tot felul de seriale siropoase care mă fac să plâng ca o fetiță. De când cu sarcina sunt mult mai sensibilă. Înainte nu cred că aș fi plâns din cauza unui film, însă acum trebuie să țin mereu rola de șervețele lângă pat. Și nici măcar nu sunt atât de triste. Poate că filmele sunt doar o scuză pentru a plânge din motive reale, cum ar fi faptul că voi fi o mamă singură, că-mi este dor de Aman și că sunt foarte conștientă se faptul că nu-l voi mai vedea niciodată. Mă simt pustiită, cred că singurul lucru care mă mai ține pe picioare este copilul. Rodul iubirii mele. Iubirii noastre.
Încerc să adorm, știind că odată ce m-am avântat în aceste gânduri nu mai pot ieși prea ușor. Doar dormind. Și reușesc pentru că atunci când deschid ochii afară este întuneric, iar televizorul este singura sursă de lumină din dormitor. Casc încă somnoroasă și mă ridic din pat. Miroase greu în dormitor așa că merg la geam să îl deschid, dar după ce trag draperia rămân pe loc, încremenită. Simt un nod în gât, iar inima parcă mi se oprește în loc. Trag aer adânc în piept încercând să mă liniștesc.
Aceiași mașină stă în dreptul casei mele, însă peste drum. Nu îmi dau seama dacă este cineva în mașină, dar chiar și așa mi se pare foarte ciudat. Sunt eu paranoică sau are legătură cu mine? Mă urmărește? Trag perdeaua la loc cu inima cât un purece și mă așez pe pat, tremurând ușor. Aș putea să-l sun pe Damian, dar nu vreau să-l îngrijoreaz degeaba.
Stau câteva minute în același loc, prin minte trecându-mi gânduri care mai decare mai înfricoșătoare. Strâng din dinți și mă ridic de pe pat, picioarele purtându-mă din nou la fereastră. Trag draperia și observ cu stupoare că mașina nu mai este acolo.
— Ciudat! mormăi încă panicată, trăgând draperia la loc.
