Lacătul dragostei

Capitolul 24

          Mașina lui Aman este foarte călduroasă. Și din cât se observă, lui Aman îi place să-și conducă gip-ul. Nu mă pricep la mașini, doar atât mi-am dat seama. Când voi ajunge în Anglia, voi da și eu de permis, voi munci pe brânci și-mi voi cumpăra o mașină. Îmi voi face o viață pe proprile mele picioare, voi cumpăra o casă din dota primită la căsătorie, iar apoi mă voi descurca cum voi putea. Și dacă voi fi săracă, voi fi mulțumită că sunt liberă. Mai rămâne problema sarcinii. Dacă chiar port în mine un copil, mă voi descurca și așa. Nu voi renunța la el, iar așa voi avea o parte din Aman. Cea mai mare problemă este că Aman nu trebuie să afle, în cele două săptămâni rămase.

         În această țară tatăl are mai multe drepturi asupra copilul decât mama. Oricum, încă mai am speranța că testul va ieși negativ. Asta dacă am ocazia să cumpăr un test de sarcină.

       ―De ieri ești cam abătută, spune el la un moment dat, când am căzut pe gânduri.

Mă privește îngrijorat.

      ―Scuze. Aman...mă tot gândesc la ceva...

      El devine curios și îmi aruncă o privire care parcă îmi transmite să continui. Îmi frământ mâinile nehotărâtă.

      ―Spune, Rania!

      ―Poate că va suna absurd, dar, nu ai vrea să vi cu mine în Anglia? îl întreb plină de speranță, uitându-mă în ochii lui și cerșind să fie de acord, chiar dacă îmi calc pe demnitate.

        Pe fața lui se citește uimire, șocul. Dar nu văd nici un sentiment de bucurie.

        ―Am crezut că ai renunțat la această idee, acum că am recunoscut că ne iubim, îmi spune el dezamăgit.

Parchează într-una din parcările din centrul orașului și se întoarce cu tot trupul spre mine, acordându-mi întreaga lui atenție.

         ―Aman, spun blândă, știi cât de mult îmi doresc să plec în Anglia, nu pot fi cu adevărat fericită aici.

         ―Adică eu nu te fac fericită?

         ―Mă faci fericită, dar nu îndeajuns. Aici, în țara asta simt că mă sufoc. Nu pot accepta viața asta.

        El aprobă supărat, făcând un mic gest din cap și apoi mă prinde de mână și și-o duce la gură, sărutând-o delicat.

        ―Te iubesc, Rania. Te iubesc, ăsta este motivul pentru care nu te voi împiedica să pleci, dar eu nu pot veni cu tine. Știi de ce...

       ―Știu, spun supărată. Din cauza Fathiei, a Isrei și a mamei tale.

      El neagă repede din cap și oftează prelung, ca și cum ar avea supărări mari, ca și cum ar avea bolovani mari de dus în spate.

       ―Nu pot veni cu tine pentru că Isra nu mai are mult până naște, nu este vorba despre ea, ci despre copilul care se va naște. În plus, dacă eu nu sunt aici, ce se alege de firma tatei? Când tata a murit totul a rămas pe umerii mei.

        Are dreptate. Nu avem nici o șansă. Toată iubirea asta care mă consumă este fără rost, fără viitor. Îmi feresc privirea pentru că nu vreau să vadă lacrimile din ochii mei.

       ―Gata cu tristețea! Mai avem două săptămâni să fim fericiți cât pentru o viață.

      Încearcă să fie vesel, însă după ochii triști îmi dau seama că nu este deloc așa. Zâmbesc și eu, chiar dacă nefericirea mă îneacă.