Lacătul dragostei

Capitolul 27

         ―Despre ce? o întreb, anticipând deja că nu este un subiect prea drăguț.

       Oricum ea nu ar fi în stare să spună ceva drăguț vreodată. Încă de când am intrat în această casă a fost o persoană rece care m-a vorbit numai de rău . De ce ar face-o acum? Vine către mine, fusta neagră de văduvă pe care o poartă balansându-se în jurul gleznelor ei. Își așează mai bine voalul pe cap și mă privește aspru, cu bărbia ridicată mândră. Mă uit către ușă cu speranță. Sper ca Aman să vină cât mai repede.

       ―Mi-ai făcut copilul să se îndrăgostească de tine ca să-l faci să sufere? trece ea la subiect, rostind cuvintele tare și clar, cu multă încredere.

      Mă simt jignită de acuzațile ei dure. De ce aș vrea să-l fac pe Aman să sufere? Îl iubesc mai mult decât m-aș fi gândit vreodată că-l voi iubi.

       ―Nu l-am făcut eu să se îndrăgostească de mine, rostesc intimidată sub privirea ei gravă. Și nu, nu vreau să-i provoc suferință.

      Ea pufnește amuzată de cuvintele mele. Ridică un deget și îl ațâtă spre mine, amenințător.

       ―Dacă crezi că Aman va renunța vreodată la familia lui, la copilul lui pentru tine, te înșeli! rostește printre dinți. Ai distrus liniștea casei de când ai veniti aici. Să fiu de acord să-i fi nevastă a fost cea mai mare greșeală. I-ai distrus viața.

      Poate nu ar trebui să mă doară, însă cuvintele ei ajung la inima mea ca niște spini cățărători care-și înfig vârfurile în ea, rănind-o și făcând-o să sângerează dureros.

       ―Nu am făcut nimic, rostesc încet, dorindu-mi să mă înghită pământul.

       Nu am făcut nimic, rostesc și-n gând încercând să mă conving pe mine însumi. Dar oare chiar nu am făcut nimic? Nu am greșit încă de la început acceptându-l în patul meu pe Aman? Nu am făcut ce-a mai mare greșeală că i-am dat speranțe că mă poate convinge să rămân aici? Am îndoieli.

       ―Pleacă și nu te mai întoarce! I-ai făcut destul rău.

      Ura din privirea ei este ca o palmă usturătoare. Se întoarce și pleacă cu pași mari. Îmi duc mâna tremurândă în locul unde bebelușul meu se formează și îmi las un suspin plin de durere să se reverse din interiorul meu. Mă doare. Atât de tare. Aman mă va urî pentru totdeauna dacă va afla că l-am privat de rolul de tată. Mă va detesta, va regreta și el că i-am intrat în viață. Ar fi atât de dureros încât m-aș frânge ca un fulg de zăpadă în fața puterii soarelui.

       Intru în baie pentru că nu vreau să mă prindă Aman supărată, nu vreau să-i spun despre discuția pe care am avut-o cu mama lui din cauză că nu doresc să se certe. Ea este o mamă care-și apară fiul, așa cum probabil voi face și eu pentru copilul meu.

       Dau drumul la apă fiebinte și încerc să mă relaxez în timp ce fac un duș scurt. Când ies din apă șterg aburul de pe oglindă și mă uit în ea. Încerc să zâmbesc însă și eu îmi dau seama că este un surâs fals. Cât de greu va fi să-și dea și Aman seama?

       Ies doar în prosop pentru că în graba mea am uitat să-mi iau haine de schimb. Îl găsesc pe Aman așteptându-mă cu mâncarea pusă pe măsuță.

       ―Scuză-mă că a trebuit să mă aștepți, îi spun încercând să zâmbesc autentic.

      ―Nici o problemă, îmi spune examinându-mă din cap până în picioare.

     Îmi aleg o rochie comodă din dulap și îmi las prosopul să cadă jos, pregătindu-mă să-mi iau rochia pe mine, însă apare Aman prin surprindere și înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, gura lui o astupă pe a mea.

      ―Ai făcut o greșeală venind aici dezbrăcată, mârâie el, făcând pauze de la sărutări.

      Surâd și îi prind buza de jos între dinți, făcându-l să scoată un sunet ușor de disperare.

        ―Îmi este atât de foame încât îți voi mânca ție buzele dacă nu mă lași să mănânc din ce ai gătit, mormăi cu un surâs.

        El chicotește și-mi da drumul cu părere de rău, dar ochii nu-i contenesc în timp ce îmi iau rochia albă și vaporoasă pe mine. Nu-mi pun nici o bijuterie pentru că astăzi vreau să fiu cât mai comodă. Părul îl împletesc rapid la spate și apoi ne așezăm pe jos, turcește, la masa mică pe care sunt așezate brânzeturi, măsline, roșii, pâine prăjită și alte chestii care se potrivesc unu-i mic dejun.

       ―Am crezut că ai gătit, râd de el amuzată.

      ―Eh, am făcut pâine prăjită, rânjește în timp ce ia o bucățică de brânză de pe farfurie și îmi dă să mușc.

     Gem de plăcere când îi simt gustul sărat.

     ―Un bucătar desăvârșit. Aman, mulțumesc că ai fost atât de bun cu mine.

    Îi spun din toată inima, chiar dacă prin minte îmi trece și momentele când nu a fost atât de bun. Momentul când m-a plesnit sau când m-a ispitit să mă culc cu el pentru prima dată, și multe alte întâmplări au dat impresia că este un tiran, dar în el s-a ascuns un bărbat bun. Un bărbat de care am ajuns să mă îndrăgostesc.

     El îmi zâmbește, dar în ochii lui văd atâta tristețe încât durerea începe să clocotească în mine ca lava într-un vulcan viu.

     De ce fericirea mea nu poate fi pură? De ce este acompaniată de durere? De ce zâmbetul meu trebuie să fie pătat de lacrimi amare?

Am cam întârziat cu capitolul ăsta. 🙈 Aș vrea părerea voastră. Ce vă place, ce nu vă place, ce ați vrea să schimbați etc. Vreau să-mi spuneți tot ce vă trece prin cap.