Lacătul dragostei

Capitolul 28

         ―Poftim biletul, îmi spune Aman întizându-mi un plic alb în care se vedea un bilet.

        Inima mi se oprește în loc în timp ce mă ridic în șezut și întind o mână tremurândă spre cel care mă va trimite acasă. Până în Londra, orașul în care eu am locuit cu mama, locul unde ea este înmormântată. Atunci când degetele mele prinde biletul în mână simt un fior de teamă. Teama de necunoscut. De tristețe. Tristețea că-mi voi lăsa soțul în urmă.

        ―Știu că nu este un subiect pe care să-l discutăm cu plăcere, rostește el, dar aș vrea să semnezi și aceste acte de divorț.

       Divorț. O lacrimă mi se prelinge pe obraz, dezvăluindu-mi tristețea. Nici nu mi-am dat seama că se va întâmpla și asta, chiar dacă era un lucru logic. El vede că plâng, iar teroarea care i se citește în ochi mă face să scot un suspin. Își pune palmele pe obraji mei și îmi caută privirea.

        ―Este în regulă, murmură el. Vei fi mai liberă dacă divorțăm. Nu va trebui să dai nimănui explicație de ce ești căsătorită, unde îți este soțul său orice altceva. Vei trece mai ușor prin noile schimbări.

        Știu că are dreptate, dar durere tot nu se micșorează. Îl strâng în brațe dorindu-mi să mă contopesc cu el pentru totdeauna. Aș putea să-l implor să mă urmeze, poate că aș reuși să-l conving, dar ar fi ce-a mai mare prostie din viața mea. Dacă el ar vrea să vină, ar fi venit de bună voie.

       ―Haide, semnează, îmi șoptește în păr. Să scrii ce pretenți ai, orice. Bani, proprietăți. Când vede că fac ochii mari oripilată de ceea ce-mi spune, îmi zâmbește jucăuș. Ți-aș da și luna de pe cer, banii sunt nimic pentru mine în comparație cu tine.

        ―Nu vreau nimic, doar tu să fi fericit când eu voi pleca.

        Se uită în jos plin de amărăciune.

        ―Nu știu dacă se va întâmpla asta vreodată, spune, iar vorbele lui îmi accentuează amărăciunea de parcă ar fi ca un bolovan pus la gră
Omada care deja s-a adunat pe sufletul meu. Dar, continuă, vreau ca tu sa fii fericită.

       ―Nici eu nu știu dacă voi reuși să fiu fericită cu adevărat, vreodată.

      ―Încearcă, Rania! Încearcă cât poți tu de tare, ca sacrificiul nostru să nu fie în zadar.

     ―Voi încerca, Aman. Voi trage cu dinții de fericirea mea.

    Vederea mi s-a încețoșat de la lacrimi, iar suferința mea este atât de mare încât nu sunt sigură că voi reuși să mă țin de cuvânt atunci când mii de km ne vor despărți.

      Aman

        Mână îi tremură în timp ce prinde pixul între degete și își trece privirea peste actele de divorț de care m-am ocupat în ultimul timp. Credeam că se va bucura, dar lacrimile îi curg șiroaie pe față, ca o cascada nesfârșită. Mi-aș dori să pot să o conving să nu plece, dar aș fi egoist, iar în iubire egoismul nu-și are locul. Singurul motiv pentru care am decis să fac asta este pentru că vreau ca ea să înceapă o nouă  viață cu adevarat, de la zero.

       Semnează. O face cu greu, iar după ce pune pixul jos îmi sare în brațe și își eliberează suspinele care au stat la pândă așteptând momentul perfect. Îi sărut gâtul, bărbia și apoi buzele, memorând fiecare părticică din trupul ei. Îmi va fi dor să o ating. Îmi va fi dor de mirosul ei.

       Va pleca peste cinci zile. Mă va părăsi pentru totdeauna, fericirea mea va deveni doar un ciob care-mi va răni sufletul cu fiecare amintire de-a ei. Dacă cineva mă va întreba dacă regret că am cunoscut-o, îi voi răspunde că sunt mândru că a fost în viața mea.

        Până să apară ea nu știam ce înseamnă să iubești, o aveam pe Isra și Fathia, dar nu le-am iubit niciodată. Chiar dacă ea va pleca eu voi continua să o iubesc.

        ―La ce te gândești? mă întreabă, scoțându-mă din gândurile mele profunde.

       Îi șterg lacrimile și îi sărut fruntea fierbinte. Mă îndepărtez de ea numai puțin, cât să o pot privi în ochi.

      ―Mă gândeam cât de mult de iubesc.

     ―Și cât de mult mă iubești? mă întreabă cu o voce senzuală, cățărându-se la mine în brațe, cu mâinile agățate de gâtul meu.

     Trupul îmi reacționează imediat, stârnind în mine o dorință amețitoare.

      ―Am să-ți demonstrez, îi răspund, începând să-i desfac nasturii rochitei roz pe care o poartă.

      Nu-mi face deloc bine gândul că în Anglia va purta haine care-i va dezveli trupul, iar alți bărbați o vor privi. Dar trebuie să mă obișnuiesc cu acest gând, în Anglia este altă mentalitate.

      ―Abia aștept.

      Îi sărut gâtul simțind arome exotice pe pielea ei. Ador fiecare sunet și fiecare mișcare pe care o face, oferindu-mi-se pentru a o iubi așa cum am făcut încă de când a devenit soția mea. În scurt timp nu-mi va mai fi soție și nu vom mai împărți aceiași viață, dar inima mea va fi împărțită în două pentru totdeauna.

     Nu prea am avut inspirație astăzi. Sper totuși să vă placă. ❤