Lacătul dragostei

Capitolul 13

Stau pe pat și privesc pe fereastră încercând din tot sufletul să îl ignor pe acest bărbat. Este greu, trebuie să recunosc. Se uită la mine cu o față preocupată și îmi așează o șuvită de păr rătăcită după ureche. Această atingere mă înfioară dar nu mă aduce mai aproape de el. Sunt supărată, sunt amărâtă de comportamentul lui urât și mă simt mai singură decât niciodată. Măcar la unchiul meu o aveam pe mătușa mea, aici nu am pe nimeni, poate doar pe Aisha.

―Te rog să-mi vorbesti! Răstește-te la mine, scuipă-mă, dar vorbește!

Poate dacă ți-ai cere scuze, spun în gând. Dar și așa, la ce m-ar ajuta?

La nimic. Scuzele lui nu-mi alină singurătatea, nu mă eliberează din temnița închisă cu lacăt, nu îmi redă fericirea. Deci nu mă ajută la nimic. Și nici nu mă încălzește, îmi spun nu prea convinsă. Nu mă încălzește o prietenie cu el, poate doar mi-ar face plecarea mai complicată. Oftez puternic și îl privesc cât de rugător pot.

―Lasă-mă acasă, te rog Aman! Nu mă ține aici captivă, simt că mă sufoc. Nu mai am aer, aici nu am viață.

În timp ce vorbesc mă privește cu compasiune, pentru un moment am impresia că mă înțelege, că mă va trimite acasă dar speranța îmi este năruită atunci când neagă din cap.

―Nu pot, îmi pare rău Rania!

―Atunci lasă-mă în pace! ridic eu tonul. Probabil Fathia te așteaptă.

―Vreau să fiu cu tine, șoptește în timp ce ochii lui sunt ațintiți în ai mei și îmi transmit fiori prin tot trupul, neîncetat.

Mă simt amețită de prezența lui și asta nu este bine deloc. Trebuie să scap din strânsoarea care mă prinde ca într-o ghiară nemiloasă. Trebuie să scap de acest bărbat care îmi este ispită.

―Eu nu vreau sa fiu cu tine, nu te vreau! rostesc clar și silabisit pentru a mă face înțeleasă.

Pare cu adevărat rănit, iar asta mă enervează și mai tare. Cum de mai are tupeul sa se simtă așa în timp ce-mi distruge mie viața? Ceea ce primește este puțin față de ce merită.

―Nu te comporta așa. Încearcă să mă iubești, nu fii încăpățânată pentru că nu câștigi nimic. Te vreau aproape de mine, de aia nu te pot lăsa să pleci.

Imi dau ochii peste cap prefăcându-mă că cuvintele lui siropoase nu m-au afectat deloc. Deloc adevărat, inima îmi arde de o dorință nebună de ai trece o mâna prin părul negru și des.

―Dacă aveai un sentiment oricât de minuscul pentru mine mă eliberai. Mă ți aici din orgoliu, să-mi arăți cât de puternic ești tu.

El neagă din cap și se ridică în picioare. Face câțiva pași prin dormitor și apoi se întoarce rapid către mine.

―Ia-ți gândul de la Anglia! Aici este locul tău acum și dacă mă lași te pot face fericită.

―Serios? spun ironică. Bun, hai sa începem cu soțiile tale. Divorțează de ele. Și hainele astea, vreau să port haine normale.

―Știi că nu pot face asta! De ce-mi ceri așa ceva?

―Dacă nu poți face asta atunci cum îmi poți spune că pot fi fericită aici?

―Eu nu-ți sunt de ajuns? mă întreabă în timp ce mă atinge pe obraz cu blândețe, obrazul pe care m-a plesnit.

―Nu, nu ești de ajuns, spun cu tragere de inimă. Am nevoie de mult mai mult ca să fiu fericită cu adevărat. Și oricum, nu ai putea să fi doar al meu niciodată.

Una din soțiile tale va naște în curând.

―Ești imposibilă! exclamă frustrat.

Mă mai privește o singură dată, apoi pleacă și tranteste ușa în urma lui lăsându-mă să-mi plâng de milă.

***

Este noapte, întunericul domnește în toată casa, dar eu nu am nici acum somn. Îmi iau un halat pe mine și ies din dormitor. Tranversez holul întunecat aproape pe vârfuri pentru a nu fi auzită de nimeni. Vreau puțin aer, să ies în curte. La parter este puțină lumină de la șemineul cu foc în care ard niște lemne proaspete. Îmi dau seama că nu cu mult timp înainte cineva a pus lemne pe foc așa că ma grăbesc spre ieșirea în curte până când nu mă va vedea cineva.

Aerul este destul de rece, dar foarte curat și relaxant. Mă așez pe bancă și gândurile îmi apar neîncetat în minte. Gânduri stresante care îmi face stomacul să se strângă, triste care îmi dă o stare de disperare, amintiri din copilărie care mă fac să zâmbesc melancolică, mama care înseamnă tot ce am iubit eu vreodată...

―Ce faci aici? aud o voce în spatele meu.

Ma întorc speriată și o văd pe mama lui Aman încruntată.

―Aman zicea că va fi la tine în noaptea asta, mi-ai lăsat băiatul singur? mă ia ea la rost.

―Aman nu este la mine în dormitor, îi spun enervată de întrebările ei. Dacă îl căutați îl găsiți la Fathia sau Isra.

Ea zâmbește arogant și se așează lângă mine. Mă simt intimidată de ea.

―Ești geloasă, nu-i așa? Crede-mă, este normal! Important este să știi să-ți gestionezi sentimentele. Asta este viața Rania, n-ai ce să faci. Ca soție a lui Aman trebuie să fii răbdătoare, înțelegătoare. Uite, imediat Isra va naște. Vei fi ca o a doua mama pentru copil.

Ma înec cu propria salivă auzidu-i ultima afirmație. Cum poate cere așa ceva? Ce fel de femeie ar accepta asta? Eu clar nu. Dar nu pot sa-i spun asta, de când am venit în această țară mi s-a tot repetat de respectul față de oamenii în vârstă.

Cum vi se pare capitolul? 😍🤗