Lacătul dragostei

Capitolul 31

        AMAN

         ― Domnule Aman!

        Îmi ridic privirea din dosarul de pe birou, revenindu-mi. Am căzut pe gânduri, așa cum pățesc în ultimul timp.

         ― Da, Jaser! spun supărat că am fost întrerupt și imaginea cu Rania goală sub mine a dispărut din mintea mea. Îmi place să mi-o aduc aminte în tot felul de ipostaze în scurtul timp în care stau la birou.

        ― Domnul Adli vrea să vă vadă.

        Îi fac semn cu mâna să-l invite în timp ce bătăile inimii mi se accelerează și simt un gol dureros în piept. Gata. S-a terminat. Bărbatul îmbrăcat în costum negru intră în birou cu o servietă în mână și o expresie gravă pe chip. La îndemnul meu se așează pe fotoliul din fața biroului și își pune servieta pe birou. O deschide și scoate două hârti. Strâng degetele în pumn în timp ce el le citește o dată în gând, apoi mi le întinde.

        ― Divorțul a fost finalizat, mă anunță ca și cum nu ar fi fost evident. Pentru că ați semnat ambii totul a fost foarte rapid și fără probleme.

         Îmi trecnochii peste documente, sprijinindu-mi capul în palmă. Într-adevăr, acum eu și Rania am devenit din soț și soție doar iubiți, iar mâine vom fi despărțiți. Nu aș fi crezut niciodată că se va întâmpla asta. Nici prin cap nu-mi trecea să o eliberez vreodată, și deși inima îmi spune că fac cel mai corect lucru, mă simt gol. Aș fi vrut să ne trăim viața împreună, să avem copii și să ne iubim toată viața. Dar este prea mult pentru ea traiau în țara bărbaților. O înțeleg și accept.

        Avocatul își drege glasul captându-mi atenția.

        ― Vă mai pot ajuta cu ceva? mă întreabă el, dându-mi de înțeles că dorește să plece.

        ― Nu. Vă puteți retrage. Vă mulțumesc că v-ați ocupat îndeaproape de această...problemă.

        ― Nu pot să spun că am facut-o cu plăcere, însă mă bucur că v-am fost de folos.
O zi frumoasă!

        ― La fel, domnule Adli!
     
       Se ridică, își ea servieta și pleacă, lăsându-mă singur cu inima distrusă. Nu-mi vine a crede că totul se sfârșeste în felul ăsta. Nu mă pot obișnui cu ideea că mâine va trebui să-mi iau la revedere de la ea, cea care mi-a furat inima. Nici Isra și nici Fathia nu au reușit să mă facă să le iubesc  sau să mă înmoaie așa cum a făcut-o această fată cu ochi albaștri. Dacă la început eram ca o gheață rece și dură, acum sunt ca focul, cald și moale.

                                     ***

         Mama mă așteaptă în sufragerie, ca de obicei, cel mai probabil să se plângă de Rania. Îi este teamă, sunt sigur. Este conștientă cât de mult o iubesc, de aici și teama aceasta. Dacă eu aș pleca viața ei s-ar prăbuși. Dar oare ea nu știe că viața mea va fi distrusă când Rania va pleca? Nu știe că îmi simt inima ca într-o gheara care se tot adâncește în miezul sensibil al dragostei? Dar un lucru am învățat, dragostea cere sacrificiu. Își cere ofrada, iar dacă eu trebuie să mă sacrific pentru fericirea Raniei, o voi face fericit. Chiar dacă lumea mea va fi mizerabilă fără căldura brațelor ei.

        ― Ai venit? În ultimul timp mai mult de două ore nu îți petreci la muncă.

        Sesizez reproșul din tonul ei, dar nu o bag în seamă.

         ― Voi sta mai mult după plecarea Raniei.

        Dau să urc scările, dar exact cum m-am așteptat, mama mă oprește.

          ― Vreau să te duci sa vorbești cu Fathia, îmi spune, iar eu mă încord ca reacție la cuvintele ei. Este foarte supărată din cauza comportamentul pe care soția ta l-a avut.

        Bufnesc amuzat, ștind foarte bine că Rania nu s-a luat de Fathia degeaba. Sunt conștient ce se ascunde în spatele chipului inocent a primei mele soții. 

         ― Ar trebui să-și ceara scuze de la Rania, îi spun întorcându-mă spre mama. Nu am ce vorbi cu ea. Să-i transmiți, sunt sigur că te va întreba despre asta.

         Mama se face roșie ca racul de furie că am sfidat-o din nou. Înainte să vină Rania în viața mea cuvântul ei era important, acum însă, este doar o durere de cap. Ca o muscă enervantă.

        ― Să-și ceară scuze? O crezi pe englezoaică în loc să ne crezi pe noi? Oh, Aman! Pur și simplu ți-a luat mințile.

        ― Și te deranjează că nu mai poți face din mine ce vrei?

        ― Cum îndrăznești să vorbești așa cu mama ta? mă ceartă ea, ridicând tonul.

        Oftez puternic și pornesc pe scări nerăbdător să o văd pe Rania. Nu are logică să-mi irosesc timp prețios contrazicându-mă cu mama. Oricum nu am ajunge la un numitor comun. Este orgolioasă, de la ea am moștenit acest aspect din personalitatea mea.

         ― Unde pleci? se răsteste în urma mea.

         Îmi continui drumul spre dormitorul Raniei, unde ea își petrece tot timpul. O înțeleg de ce se simte închisă cu un lacăt, înțeleg de ce dragostea mea nu îi este de ajuns pentru a se simți împlinită. Mă bucur pentru ea că odată plecată va putea să-și clădească o viață așa cum își dorește.

         O găsesc în pat, uitându-se pe tavan, adâncită în gânduri. Când mă aude intrând se ridică în capul oaselor și îmi zâmbește, vrând să pară fericită, dar ochii îi sunt roși și îmi dau seama că a plâns.

         Mă apropi de pat și îi sărut fruntea, lăsând-o să se cuibărească în brațele mele.

         ― Mi-a fost dor de tine..., șoptește jucăușă.

        ― Te iubesc, Rania! îi spun privind-o în ochi, încercând să-mi întipăresc în minte această culoare în care-mi văd fericirea.

        O lacrimă îi părăsesc ochii, iar eu o șterg simțind o înțepătură în inimă din cauza durerii ei. Aș vrea să îi iau toată tristețea și să îi rămână doar fericirea. Să nu mai aibă vreodată motiv să verse o lacrimă. Dar cel mai mult îmi doresc o altă soartă pentru noi. 

_________________________________________

Sper să vă placă și acest capitol, din perspectiva îndrăgostitului Aman.

Vă aștept părerea!

Noapte bună!