PHOENIX

TREIZECI ȘI PATRU

   - Nu poți sa vi aici si sa-ti etalezi pretențiile! Și nu poți avea pretenții asupra mea! Striga ea indignata.
   - Aici nu vorbim de pretenții, fetito! Sau când te sărut, simți ca am pretenții? Când te ating, simți ca am pretenții? Când intru în tine și nu mai îmi vine sa ies, tot pretenții simți?! Sau îmi simți maciuca cât casa și dorința care îmi arde venele?
   Brenda rămâne tăcută, privindu-l furioasa. Juca murdar. Bineînțeles că îi simțea madularul întărit când se lipea de ea, bineînțeles ca ii simțea dorinta mistuitoare, pentru ca aceeași dorinta o ardea și pe ea.
   - Simt... Multe lucruri când ma atingi. Recunoaște ea cu voce slaba.
   - Te simt când le simți, ii răspunde el cu blândețe, venind mai aproape de ea. Și îmi place când te simt asa pierduta în bratele mele. Ca și cum as fi ultimul tău resort.
   Brenda ridica privirea spre el și îl privește îngândurata.
   - Poate ca ești, spune ea în șoaptă.
   - Nu, fetito. Spune el cu hotărâre în voce. Tu ești ultimul meu resort.
   Brenda i se arunca în brate și îl strânge cu putere de mijloc. Rage era prea surprins, încât sa aibe alta reacție decât sa își înfășoare bratele în jurul ei.
   Căldura, tandrețe, afecțiune, iubire... Toate sentimentele de care a fost privat o viata întreaga le simte acum în îmbrățișarea ei stransa. Dacă ar putea sa oprească timpul în loc, sa rămână asa pentru totdeauna. In bratele ei primitoare și iubitoare. Dar timpul nu stătea în loc. Nu ierta nici un moment plăcut, nici o clipa.
   - Încă te mai temi de mine, spune el cu nasul în buclele ei roșcate. Doar ca... altfel.
   Brenda nu răspunde la remarca lui. Era corecta, de altfel, doar ca nu voia sa dezvolte subiectul sensibil. Nu era pregătită sa-si expună toate grijile, toți demonii. Se strânge mai tare la pieptul lui și încearcă sa alunge gândurile negre. Era acolo, asta conta cel mai mult. Ca în acel moment, Rage era acolo, numai pentru ea. Asa cum era el, puțin arogant, foarte direct, sigur pe el și hotărât sa obțină ce vrea, asa îl iubea ea, exact asa cum era. Tot nu înțelegea cum era posibil sa-l iubească, dar asta se întâmplă, nu prea avea ce face în privința asta. Incercase sa fuga de el, pentru a-si proteja inima de franturile ce vor urma. Cu toate ca el o avertizase ca o va găsi, dar trebuia sa încerce. Însă nu se așteptase ca el sa-i sugereze căsătoria. Nu, sa-i impună căsătoria. Si-ar condamna inima la sfasiere lenta și indelungata. Era o nebunie, tot ce se întâmplase de când intrase Rage în viata ei, era o nebunie.
   - Mai vrei sa mâncăm? Întreabă ea departandu-se ușor de el.
   - Da, iar mi s-a facut foame, răspunde el, lăsând de o parte gândurile negre.
   Brenda începe sa așeze tacâmuri pe masa și sa se foiasca prin bucătărie, iar Rage ii urmărește mișcările, fascinat de curbele trupului ei mladios. Era nebun după fata asta. Era disperat sa o vadă, sa o atingă, sa o simta.
   Când e totul pregătit, se așează și el la masa și mănâncă amândoi în liniște. Fiecare, adâncit în propriile gânduri.
   După ce vasele sunt spălate și totul este pus la loc, Brenda se așează pe canapea, urmata de Rage. El o trage în bratele lui și își odihnește obrazul pe creștetul ei. Ea se cuibarise confortabil la pieptul lui și savura momentul.
   - Muta-te la mine, spune el dintr-o data, mangaindu-i spatele. Acesta se încordează ușor sub palma lui, dar nu vine nici un răspuns.
   - De ce sa stai aici, izolata de lume, când poți sa stai la malul marii, unde știu ca îți place mult. Și ai și prieteni aproape. Lori s-a apropiat foarte mult de tine, te îndrăgește, sa ști.
   - Nu sunt izolata de lume, am vecini de treaba și e frumos aici. E liniște.
   - Și la mine acasă e liniște.
   - Dar nu e LA MINE ACASA. Înțelegi? Nu pot veni sa stau la tine, pur și simplu.
   - Tot ce s-a întâmplat între noi a fost pur și simplu.
   - Nu grăbi lucrurile.
   - Am fugărit lucrurile. Și am forțat nota de fiecare data.
   - Nu o forța acum.
   - Trebuie sa o fac.
   - Nu trebuie, lasă lucrurile asa cum sunt.
   - Nu ma pot mulțumi cu atât. Trebuie sa te știu asigurata și protejata.
   - Dar e absurd! Explodează ea la insistentele lui, ridicandu-se de pe pieptul lui ca sa-l poată privi în ochi. Greșeală fatala. Ii întâlnește privirea arzătoare și cuvintele i se topesc pe buze, iar inima începe sa o ia la galop.
   - Eu știu un lucru sigur, spune el încet, subjugand-o sub privirea lui pătrunzătoare. Ești a mea, fetito, și te vreau de nevasta. Te vreau la mine în casa, o decorezi cum vrei tu, faci ce vrei acolo, cu vreo doi sau trei plozi după tine. Sa-i duc la filme și în parcul de distracții, sa mergem cu toții în excursii cu cortul, sa mergem cu vaporul în larg, sa fac dragoste cu tine în fiecare noapte. De fapt, te-as fute pe unde te-as prinde și de câte ori as avea ocazia. Asta vreau.
   Vorbele lui tranșante, exprimate fără menajamente, o lasă fără replica. Doar ca...
   - Tot ce spui tu acolo suna ideal. Dar realitatea e alta. Realitatea e ca ii vei lasă orfani pe cei doi sau trei plozi. Și cine sa-i mai ducă în parcul de distracții? Cine sa ii ducă la filme sau la plimbări cu vaporul? Cine sa facă dragoste cu mine în fiecare noapte? Ca tu, cu siguranță nu ai de gând sa ramai lângă familie pana la final. Nu e de ajuns ca ma distrugi pe mine, mai vrei sa frângi inimile și la cei doi sau trei plozi.
   - Asa vorbești de parca as fi mort, deja.
   - Având în vedere ocupația pe care o ai, poți spune ca ești condamnat. Eu nu pot sa trăiesc cu inima cât un purice de câte ori pleci. Ti-am mai spus asta. Nu-mi pot asuma asa ceva! Înțelege!
   - Înțeleg poziția ta. Dar eu ma întorc de fiecare data.
   - Cum poți fi atât de sigur?! Nu e ca nu te pot atinge gloanțele sau grenadele! Nu e ca din tine nu curge sânge! Ești om, pana la urma, și îți pui viata în pericol cu fiecare misiune!
   - Ti-am mai spus, sunt greu de doborât. De câte ori am fost la un pas de moarte, am răzbit prin iad ca să ajung acasă, sa ajungă toți acasă. Am învins moartea, de fiecare data.
   - Ok, pasarea Phoenix e un mit, sa ști. Tu nu ești o legenda, ești om în carne și oase.
   - Ma voi retrage, pana la urma! Exclama el exasperat. Asta vrei sa auzi?! Ma voi retrage! Doar ca nu pot acum!
   Ridicandu-se în picioare, Brenda se postează în fata lui, spumegand de furie.
    - De ce nu poți acum?! Spune-mi de ce!
   - Pentru ca nu pot! Striga el și se ridica în picioare, dominanad-o cu statura lui.
   Brenda il privește curajoasa în ochii care scânteiau acum, ii mângâie cu privirea cicatricea care ii sectiona jumate din obrazul stâng, apoi se lasă să ardă din nou sub privirea lui de foc.
   - Asta nu e un motiv. Spune ea încet. Trebuie sa ai un motiv.
   Oftând resemnat, el ii spune cu calm:
   - Am un camarad pe care il cautam de vreo doi ani. A dispărut intr-o misiune, dar nu i s-a găsit nici o ramasita, nici un indiciu ca ar fi mort. A dispărut, efectiv. Cu fiecare misiune, speram sa-l găsim, sa fie printre prizonieri, sa dam de o urma, orice.
   - Doi ani e foarte mult. Spune ea cu tristețe. Ce șanse ar avea de supraviețuire?
   - Mari, crede-ma. Afganii sunt foarte cruzi când vine vorba de prizonieri. Se folosesc mult de ei. Au modalități sa-i tina în viata multă vreme. Timp în care ii torturează pentru simpla lor plăcere. Americanii fac tot posibilul sa-si recupereze oamenii căzuți în mâinile lor. Iar nenorocirii știu asta. Pe asta mizează. Asa ca, da, cred ca Mike este în viata. Și nu pot avea liniște pana nu îl găsesc. Pentru ca vreau sa cred ca, la fel ar face și alții pentru mine!
   - Vezi, spune ea cu lacrimi în ochi, exact asta spuneam. Nu vreau sa trăiesc asa, nu vreau! Te rog sa pleci! Pleacă, acum! Asa e cel mai bine!