PHOENIX

DOISPREZECE

   - Linisteste-te, fetito, ii șoptește el din nou, cu blândețe. Ești în siguranță, nu îți face nimeni nici un rău. E totul în regula. S-a terminat.
   Cu toate ca Brenda se linistise, el nu ii dădea drumul. Ii plăcea sa simtă trupul ei mic în bratele lui, lipit de el. Ii plăcea sa o simtă.
   Nici ea nu dădea semne ca ar vrea sa se desprindă de el. Ramase lipita cu spatele de trupul lui sculptat în stanca, fără sa miște, fără sa obiecteze, doar savurând sentimentul de siguranța care i-l oferea apropierea și atingerea lui. Paradoxal, ieșirea lui ii provocase panica, dar tot el ii aducea și liniștea.  Se simțea protejata în bratele lui, un sentiment foarte reconfortant. Era confuza, era emoționată, era speriata de propriile reacții. Apropierea de trupul lui masiv ii provoca fiori pe șira spinării, ii accelera bătăile inimii și ii ingreuna respirația. Avea un efect devastator asupra ei.
   - Dacă îți dau drumul, promiți sa nu fugi? Întreabă el cu buzele atingând lobul urechii ei.
   Infiorata de atingerea ca o fluturare, Brenda da din cap în semn afirmativ.
   - O sa-ti dau drumul acum, o anunță el precaut.
   Încleștarea din jurul ei dispare, forța lui dominanta, dispare. Protecția oferita de bratele lui puternice, dispare. Cuprinsa de un val de disperare, încercând sa restaureze sentimentul de confort, Brenda se răsucește și se arunca în bratele lui, cuprinzandu-i talia, lipindu-si obrazul de pieptul lui.
   Luat prin surprindere, Rage o învăluie din nou în îmbrățișarea lui protectoare. O strânge disperat la piept, culcandu-si obrazul pe creștetul ei roșcat. O strângea cu disperarea unui muribund care găsește o sursa de alinare.
  De fapt, asta era, un muribund. Datorita slujbei pe care o avea, se putea declara muribund. Iar minunea asta de fata, era alinarea lui. Nu își explica cum ajunse în faza în care tanjea atât de mult după ea, dar era clar ca îl topise. Îl făcuse sa lase garda jos. Sa viseze, sa spere...
   - Nu-mi da drumul, se aude vocea ei plapanda. El își strânge și mai mult bratele în jurul ei.
   - Nu-ti dau drumul, fetito, niciodata nu sa-ti dau drumul. O asigura el pierdut în căldura imbratisarii lor.
   O tine asa, cât are ea nevoie de îmbrățișarea lui, pana intr-un final când ea se desprinde ușor de el.
   - As vrea sa merg acasă, șoptește ea, epuizata.
   Rage o trage înapoi în bratele lui și ii spune privind în verdele umed al ochilor ei:
   - As vrea sa nu te duc acasă. Mai ramai cu mine.
   Și din nou o ardeau cărbunii din ochii lui.
   - Nu ma simt bine. Spune ea cu voce stinsa.
   - O sa te duc intr-un loc unde te vei simți bine, promite el, sperând ca o va convinge sa mai rămână puțin cu el. Doar puțin... Pentru el, Brenda era ca o oaza în deșert, ca o adiere intr-o zi torida, ca un pansament pe rana. Și nu voia sa-i mai dea drumul vreodată, era ancora lui în realitate. Nu se arătase scarbita de cicatricea lui cea mai evidenta, cea de pe obraz. Nu se arătase scarbita nici când ii ingrijise rănile, în spital. Chiar daca asta era meseria ei, era obișnuit ca lumea sa-l privească cu teama, cu repulsie, uneori, cu groaza, de cele mai multe ori. Dar ea îi acordase credit, chiar dacă se temea de el, ii acordase încrederea ei, altfel nu ar fi mers cu el pana la epava. Iar acum se refugia în bratele lui, ca și când nimeni și nimic nu o putea atinge la adăpostul imbratisarii lui de fier. Cu toate ca mai devreme fugise de el. Era intrigat, confuz, absorbit de delicatetea ei, inebunit de corpul ei lipit de al lui. Felul în care ii simțea corpul...
   - Vino, mergem undeva unde e liniște și nu vom fi deranjați. Spune el, grabindu-se sa pună distanta între ei. Dacă o mai ținea mult în brate își va ieși din minți și va face ceva regretabil.
   Brenda il lasă să o ia de mana și sa o conduca pana la mașina, în tăcere. Nu avea puterea sa se opună. Sa obiecteze,  îl urma docila și tăcută.
   Rage pornește motorul mașinii și iese din parcarea aglomerata, conducând spre cel mai sigur și liniștit loc pe care îl stia: casa lui. Luase decizia fără sa stea pe gânduri. Nu ii plăcea sa ducă pe nimeni la el acasă, dar pe fata asta abia aștepta să o ducă la adăpostul locuinței lui. Parchează mașina în curte și o ajuta sa coboare. Brenda se uita curioasa la locația pustie, unde nu era decât o casa mare, fără etaj, pe o plaja goala, unde nu erau decat ei doi. Rage nu ii dădea drumul la mana, deși nu era necesar sa facă gestul asta, dar ii plăcea contactul cu ea, contactul fizic cu ea, de orice fel.
   - Unde suntem? Întreabă ea vrajita de soarele care se stingea departe, în ocean. Cufundandu-se în valurile agitate. Ca si sufletul ei acum, agitat, învolburat, clocotind sub privirea lui de foc.
   - La mine acasă, răspunde el simplu, urmarind-o cu privirea cum se descălța și își cufunda picioarele în nisipul călduț. Un zâmbet mulțumit se așterne pe chipul ei frumos, ce părea mult mai tânăr când zâmbea. Cu ochii închiși și zâmbetul acela care îl răvășea pe el, îl întreabă incet:
   - Aici locuiești tu? La malul marii?
   - Da, îmi place marea, oceanul... Ma calmează. Ma liniștește după o misiune grea. Aici ma reculeg și ma adun.
   Brenda începe sa pășească prin nisipul fin, savurând senzația care o simțea în tălpile goale. Fără ținta, fără sa se gandeasca la altceva. Era doar plăcerea de a pasi in nisip. Rage ramane pe loc si admira picioarele ei zvelte, evidentiate de jeansii mulați pe ele, fesele rotunde, bombate, obraznice chiar, ținute bine de jeansii aia care îl scoteau din minți. Ii evidențiau fiecare forma și curbura fina. Tricoul ei simplu ascundea talia curbata frumos, sânii plini, îmbietori. Nu putea vedea prin tricoul larg, dar isi amintea, cu toate ca atunci a fost ametit și confuz, își amintea cum mâinile lui ii cuprinsera talia și ii plăcuse sentimentul, ii plăcuse ce simțise. Apoi, când se cufundase în ea, crezuse ca a murit și a ajuns în rai... Periculoase gânduri, ramai în prezent. Ramai în prezent. Nu te mai gândi acolo. O vei lua razna și o vei pierde definitiv. Nu vrei asta...
   Rage admira silueta ei miniona și se străduia sa nu se mai gandeasca la momentul în care raiul lui se contopise cu iadul ei.
   Brenda își sufleca marginile jeansilor și se apropie de mal. Un val mai nervos ajunge pana la picioarele ei și ii îmbrățișează gleznele. Tipa ușor, la contactul cu apa rece, dar nu se retrage și așteaptă următorul val, pregătită sa înfrunte spuma rece a oceanului agitat.
   Rage o lasă să se bucure de senzații, sa se relaxeze și sa facă ce dorește ea, ca un copil care primește o jucărie noua. Timp în care ochii lui se delectau cu imaginea trupului ei sexy și apetisant. O frumusețe de fata delicata și inocenta, cum nu mai întâlnise pana atunci. De fapt, se ferise de asa ceva toată viata. Nu avea nevoie de complicațiile care ar fi venit la pachet cu asa ceva. Dar Brenda era diferita, îl făcea sa-si doreasca toate complicațiile alea. Îl făcea sa se gândească tot timpul la ea, sa si-o dorească în preajma tot timpul, și sa se întărească în pantaloni de câte ori ii privea buzele, sau posteriorul, sau... Tot corpul ei de sirena. Era incredibil ce-i făcuse o fetita delicata. Trecuse prin ororile iadului ca să ajungă sa tanjeasca după o ființa plapanda. Și cumva, ororile iadului erau mai ușor de suportat decât faptul ca trebuia sa se abțină mult în preajma ei, sa nu o sperie și sa dispară din viata lui. Sa nu o ia chiar atunci și chiar acolo, pe nisip, cu sălbăticia cu care era obișnuit. Nu putea cu ea, nu putea nici fără ea. Ce e de făcut? Te topește, te sperie candoarea ei, te înnebunește corpul ei, te dezarmează zâmbetul ei. Cat te mai poți abține? Și dacă îți pierzi controlul?
   Reacțiile din corpul lui, de câte ori avea ocazia sa o atingă, erau violente și se străduia sa le tina sub control. Și nu știa cat se va mai putea abține...