PHOENIX

ZECE

   - Nu trebuia sa ieși din tura, deja? Întreabă o colega, asistenta de garda.
   - Ba da, dar mai am de făcut câte ceva și pe urma plec, răspunde Brenda, ușor stanjenita ca nu știe cum sa facă sa mai zăboveasca puțin în siguranța spitalului. Ii era teama ca Rage o va aștepta la ieșire. Și nu se simțea pregătită sa dea ochii cu el. Dar când devine bătător la ochi, nu mai are ce face și se îndreaptă spre vestiare. După ce se schimba, își ia inima în dinți și se îndreaptă spre ieșire. Nu îndrăznește sa privească în împrejurimi, doar coboară scările cu privirea în pământ. Văzând ca nu e acostata, grăbește pasul sperând ca va trece neobservata. Își simțea inima ca e gata sa-i sară din piept. Ajunge la magazinul de unde își făcea de obicei cumpărăturile și răsufla ușurată. Întra pe raioane în încercarea de a se liniști, și își cauta ce avea nevoie înainte sa ajungă acasă. Viata ei trebuia sa între pe făgaș normal. Își pune în cos tot ce trebuia și se îndreaptă spre casa de marcat. Se așează la coada și spera ca nu a uitat nimic.
   - Ti-a căzut asta. Se aude o voce ragusita, inconfundabila, din spatele ei.
   Brenda privește îngrozită la pachetul de absorbantele pe care i-l întindea Rage. Îl apuca repede și îl îndeasă în cos.
   - Mulțumesc. Murmura ea inrosindu-se.
   - Cu placere, spune el și o face sa simtă ca este, intr-adevar, cu placere. Își plătește tulburata, cumpărăturile și iese repede din magazin. Rage era în urma ei. El cumpărase foarte puține lucruri, și Brenda avea impresia ca o făcuse doar ca pretext.
   - Ai spus ca nu mai fugi de mine, ii amintește el.
   Ea grăbește pasul, fără sa privească în urma, știind ca este un gest copilăros, pentru ca Rage deja o ajunse din urma și ii lua sacoșele din mâini.
   - Nu fug, doar ma grăbesc sa ajung acasă. Am treburi de făcut. Răspunde ea, în speranța că a găsit un pretext.
   - Ce treburi importante te pun pe fuga? O întreabă blocadu-i calea, enervat sa vorbească cu spatele ei. Nu ca nu ar avea un posterior demn de admirat, dar voia sa-i vadă ochii aia verzi.
   Acum, ochii aia verzi îl priveau cu neîncredere, cu teama, cumva. Când va înceta sa-l privească cu teama?
   - Am treburi, pur și simplu. Ca orice om normal. Tu nu ai treburi, niciodată?
   - Nu. Ce treburi as putea sa am?
   - De exemplu, ce mănânci?
   - De obicei comand, dacă nu am chef sa ies.
   - Ma rog, eu nu-mi permit sa comand ceva de câte ori mi se face foame, asa ca trebuie sa-mi gătesc.
   Mandra de răspunsul ei, ii zâmbește triumfătoare. Iar Rage realizează ca este pentru prima data când ii zâmbea lui. Buzele alea senzuale, curbate intr-un zâmbet inocent, erau și mai tentante.
   - Atunci ce zici dacă te scutesc de gătit pe ziua de azi, și te invit la cina?
   Întrebarea lui o ia prin surprindere. Nu se așteptase la asta.
   - Pai, și mâine?
   - Luam și mâine cina împreună. Răspunde el și mai mulțumit de întorsătură.
   - Nu, nu. Am vrut sa zic ca trebuie sa îmi gătesc ceva și pentru mâine, doar nu îți imaginezi ca stau zilnic lângă aragaz! Intr-o zi gătesc, în alta pun haine la spălat, în alta fac curățenie, ști tu... Chestii casnice.
   - Atunci o sa te scutesc de gătit, cel puțin. O sa mâncăm împreună. Zilnic... Tine Rage sa puncteze.
   Brenda începea sa se simtă nesigura, din nou. I-a fost ușor sa poarte o conversație normala, cu el, chiar amuzanta. Dar lucrurile aluneacau iar in zona aceea, în care se simțea dominata, cumva.
   - Uite ce e, Rage. Nu trebuie sa te simți responsabil pentru mine. Ma descurc foarte bine singura, asa cum m-am descurcat și pana acum. Nu am nevoie de acte de caritate din partea ta. Ti-am mai spus ca sunt bine și nu ai nici un motiv sa-ti faci probleme pentru mine.
   - Și dacă nu sunt eu, cel care face acte de caritate? Dacă eu sunt cel care nu e bine? Răspunde el arzand-o cu privirea.
   Brenda rămâne hipnotizata, simtindu-si inima în gat, incapabila sa dea afara aerul din plămâni.
   - Nu... nu inteleg ce vrei sa spui.
   - Vreau sa spun ca trebuie sa scap de sacoșele astea și sa mergem intr-un loc drăguț și sa luam o data cina aia.
   - În regula! Mergem sa scăpăm de sacoșe și sa ma schimb. Trebuie sa fac un dus. Apoi mergem unde vrei, atâta timp cât ajung devreme acasă. Maine sunt de serviciu în tura de dimineata.
   Brenda se gândea ca cedase prea ușor, dar era obosita și epuizata emoțional ca să mai poată opune rezistenta. Nu înțelegea ce dorea un bărbat ca Rage, de la ea.
   După ce își pune centura, Rage pornește mașina spre locuința ei. Conducea în liniște, nu își vorbeau, nu se priveau... Era doar liniște și fiecare cu gândurile lui. Dar când el parchează în fata imobilului unde locuia Brenda, tăcerea se rupe de vocea ei cristalina:
   - Nu durează mult. Preferi sa urci sau sa ma aștepți în mașina?
   - Prefer sa urc, spune el repede, fără sa o priveasca.
    Și urca amândoi, în apartamentul ei. Nu era ceva grandios, doar un living mare, separat de bucătăria închisă, un dormitor aerisit, o baie decenta și un hol mic la întrare. Era ceva clasic. Închiriat.
   - Plătești chirie? Întreabă el fără inflexiune în voce, după ce ii lasă sacoșele pe masa din bucătărie.
   - Normal, ca toți oamenii.
   - Te aștept în living?
   - Da, nu durează mult.
   După ce își pune toate lucrurile din sacoșe, la locul lor, Brenda se grăbește la baie. Poate un dus o va revigora. Se simțea cam stângace.
   Rage își pornește televizorul și o așteaptă pe canapea. Spre surprinderea lui, chiar nu durează mult. După cincisprezece minute, Brenda e gata de plecare.
   Se urca amândoi în mașina și Rage conduce spre o terasa care ii plăcea lui, în apropiere de ocean. Văzând ca ies din oraș, Brenda il întreabă puțin îngrijorată:
   - Unde mergem?
   - Relaxeaza-te, o sa-ti placa. Și o sa te duc acasă devreme, asa cum ti-ai dorit. Ii răspunde el calm.
   Ea își reazama capul de spătarul confortabil și decide sa se relaxeze. Nici ieri nu a decurs rău, azi ce se poate întâmpla?