PHOENIX

PATRUZECI ȘI OPT

   - Mergem, fetito? Avem multe de vorbit.
   Brenda își înaltă privirea spre chipul lui, apoi aproba dând din cap. Încă era incapabila sa vorbească. Nu avea glas. Încă nu-i venea sa creadă ca i se împlinisera cele mai fierbinți rugăciuni. Rage o prinde de umeri cu un brat și o conduce spre portiera mașinii. Ii deschide și o ajuta sa se așeze pe scaunul pasagerului. După ce ea e instalata bine, ocolește mașina și se oprește înainte sa urce la volan. O privește pe Lori câteva clipe apoi ii spune:
   - Îți mulțumesc, Lori.
   Aceasta îl privea cu ochii în lacrimi, rămânand de o parte, nevenindu-i sa creadă nici ei ce vedea.
   Înțelesese la ce se referise Rage când ii mulțumise, faptul ca avusese grija de Brenda și nu o lăsase singura. Ca i-a fost alături în tot acest timp. Ii răspunde dând din cap, doar.
   - O sa iau eu legătura cu Lance, spune-i ca sunt bine. Adaugă Rage apoi urca la volan. Nu mai putea pierde timpul. Avea de vorbit cu fata lui.
   Pornește mașina spre casa. Brenda își ștergea lacrimile, se mai linistise puțin. Dar încă nu vorbea.
   După un timp, in care Rage strângea volanul mașinii cu putere și maxilarul era inclestat dureros, o întreabă:
   - E fata, sau băiat?
   Întrebarea lui o luase prin surprindere. Brenda întoarce capul brusc, îl privește câteva clipe, apoi ii răspunde incet:
   - Richard.
   Rage analizează răspunsul, rumega puțin informația, apoi spune zâmbind, cu ochii la drum:
   - Richard... Richard, îmi place.
   Mai parcurg o bucata de drum în liniște, apoi el întreabă din nou:
   - Câte luni?
   - 5 luni, vine răspunsul imediat.
   Iar tăcere...
   - E posibil sa se fi întâmplat în ziua aceea la spital? Întreabă Rage intr-un târziu.
   - E posibil, răspunde Brenda.
   - Dar, ai spus ca ai avut grija.
   - Trebuia sa iau doua pastile la interval de doisprezece ore. Pa a doua am uitat sa o iau, răspunde ea neindraznind sa-l privească.
   - Medicul ce a zis? E totul în regula?
   - Da, e totul în regula, atât timp cât am grija sa nu fac eforturi fizice.
   - E vreo problema?! Se alarmeaza el, aruncându-si ochii pe chipul ei.
   - Nu, nu, momentan e totul ok. Doar ca e sarcina cu risc.
   - Asta ce înseamnă?!
   - Asta înseamnă că placenta mea nu sta cum trebuie.
   Tăcere. Brenda simte nevoia sa-l liniștească, asa ca vorbește mai departe:
   - E totul în regula, merg des la control, urmez toate sfaturile și prescrierile medicului, copilul e bine, amândoi suntem bine. Doar ca nu voi putea naște normal. Va fi nevoie de cezariana.
   - Îmi pare nespus de rău că a trebuit sa treci prin toate astea singura. Nu ai idee cât de rău îmi pare și cât mi-as fi dorit sa nu ratez etapa asta. Am încercat, Brenda, am făcut tot posibilul, am...
   - Rage! Îl intrerupe ea, văzând ca lucrurile aluneca pe o panta periculoasa. Avea mustrări de conștiința pentru ceva ce nu depindea de el.
   - Nu ești tu de vina. Știu ca ai încercat, știu ca ai făcut tot ce ti-a stat în puteri... Sunt convinsa ca ai trecut prin iad, pana sa ajungi acasă.
   Mașina întra pe poarta proprietății lui și oprește în mijlocul curții. Nu mai are răbdare sa parcheze, iese furtunos din mașina și ocolește în graba, sa-i deschidă și ei portiera. Ii întinde mana sa coboare și ea, apoi trântește portiera și o lipește cu spatele de ea. Își înfășoară bratele în jurul ei și ii capturează gura intr-un sărut amețitor. Limba lui pătrunde cu lăcomie și dor în gura ei, devorand și devastand... Gura ei de care ii fusese atât de dor, buzele ei după care tanjise atât de mult. O saruta cu sălbăticie, ii sugea buzele cu pofta, de parca ar vrea sa o mănânce de vie.
   Brenda se agata înnebunită se gatul lui, gemand și scancind, în timp ce alt val de lacrimi ii curgea pe obraji.
   - Nu plânge, fetito, te rog, nu mai plânge. Ii spune el eliberandu-i gura cu regret, gâfâind, tremurând. Sunt aici, iubita mea, și nu mai plec nicăieri. M-am retras. Nu mai plec, m-auzi?
   Își sprijină fruntea de fruntea ei, cu ochii închiși, cu sufletul deschis.
   Ea scoate un chițăit de fericire, se agata mai tare de gatul lui și noi lacrimi de fericire ii inunda ochii.
   - Te iubesc, Rage! Te iubesc atât de mult!
   - Oh, Doamne, și eu te iubesc, fetito! Te iubesc enorm de mult!
   Rămân asa îmbrățișați o vreme lunga, apoi Rage o ia în brate și o duce în casa. Nu e surprins sa vadă ca ea locuia acolo, își da seama la prima vedere. Dar asta nu ii aduce decat bucurie în suflet. În tot timpul în care nu stiuse nimic de ea, sperase ca ii urmase sfatul și se mutase la el.
   O poarta pe brate pana la canapeaua masiva din living și o așează cu grija, apoi se așează și el lângă ea și o tine strâns în brate. Nu ii venea sa ii mai dea drumul. Corpul ei se mula perfect după al lui, i-a fost atât de dor sa o tina, sa o simtă...
   Brenda își ridica privirea spre chipul lui și întinde mana la cicatricea rozalie care ii întuneca tâmpla stânga. Mângâie delicat pielea zgârcita și se întinde sa depună un sărut peste zona arsa, cu buzele tremurânde.
   Rage inchide ochii și o lasă să exploreze în voia ei. Știa ca avea o mulțime de întrebări și ii va răspunde la toate. Si el avea o multime de intrebari. Aveau timp. De acum, aveau timp.
   - Pana la urma am reușit. Spune el în șoaptă.
   - Ce anume?
   - Sa te las insarcinata. Mi-am dorit foarte mult. Chiar m-am străduit. Mi-ai împlinit toate visele. Mi-ai redat libertatea.
   - Cum ti-am redat libertatea, din moment ce te-am incatusat?
   - Nu m-ai încătușat, fetito. M-ai eliberat de toți demonii. Acum pot sa am și eu o viata normala. Apropo, ti-ai pregătit rochia de mireasa? Pentru ca am de gând sa ma țin de cuvânt. Vrei sa fi soția mea?