Gamble on souls

Capitolul 45.

"Vreau să nu-ți mai pese că există."
★

   Aș minți dacă aș spune că întoarcerea în New York nu se simte bine. Pentru prima dată după foarte mult timp, lucrurile nu mai par să stea pe marginea prăpastiei.

   Oamenii noștri sunt bine. Cel puțin pentru moment. Primim informații constant, iar Rayia este acolo, ținând totul sub control și asigurându-ne că Zeke nu bănuiește nimic mai mult decât vrem noi să știe.

   Mai sunt șapte zile până la transport. Șapte zile în care ne pregătim zilnic, punând la punct fiecare detaliu și analizând fiecare lucru care ar putea merge prost, astfel încât totul să iasă exact așa cum am plănuit.

   –Iubito? Vocea lui Xander mă aduce la realitate.

   –Sunt în bucătărie.

   Am refuzat amândoi invitația lui Klaus de a sta la vilă, pe motiv că vrem să recuperăm timpul pierdut, așa că Xander s-a mutat în apartamentul meu.

   Și, după spusele lui, este perfect. Chiar dacă, în prima zi, a trebuit să facem o curățenie intensivă pentru că l-am neglijat destul de mult în ultima perioadă. Sau, mai exact, eu am încercat să fac curățenie, iar el a găsit suficiente motive să mă distragă, așa că ne-a luat aproape o zi întreagă.

   –Bună dimineața!

   Îi simt prezența înainte să intre complet în bucătărie, dar când îmi întorc capul spre el, uit pentru o secundă ce făceam.

   Poartă doar o pereche de boxeri negri, are părul răvășit de somn și un zâmbet liniștit pe față. Unul pe care nu am avut ocazia să-l văd suficient în ultima vreme.

   Și poate că tocmai de asta momentele astea înseamnă atât de mult pentru mine. Pentru că sunt normale. Doar noi doi, într-o bucătărie mult prea mică, într-o dimineață în care lumea poate să mai aștepte puțin.

   Xander vine lângă mine și își strecoară o mână în jurul taliei mele, trăgându-mă ușor spre el înainte să mă sărute scurt pe buze.

   Momentele ca astea mă vindecă puțin câte puțin. Și încep să cred că, poate, după tot ce am pierdut, încă mai avem timp să învățăm cum să fim fericiți.

   Adevărul era că motivul pentru care îl refuzasem pe Klaus nu fusese complet sincer. Nu voiam să stau acolo cu Xander.

   Petrecusem prea multe nopți în locul ăla. Nopți în care nu mai știam dacă încercam să-l uit sau doar să amorțesc suficient cât să nu mai simt nimic. Mă țineam în picioare din orgoliu, deși pe dinăuntru eram deja făcută bucăți.

   Vila nu îmi amintea neapărat de el. Îmi amintea de ce lăsase în urmă. De fata care rămăsese acolo după ce el plecase și care, noapte după noapte, încercase să se convingă că putea trăi fără el.

   În apartamentul meu era altfel. Mă distrusesem și aici, în felul meu, dar nu de tot. Locul ăsta încă îmi aparținea. Nu era legat de cea mai urâtă versiune a mea și nici de toate nopțile în care mă întrebasem dacă Xander avea să se mai întoarcă vreodată.

   –La ce te gândești? Vocea lui mă trage înapoi.

   Scutur încet din cap, alungând gândurile.

   –La nimic important. Mint repede. Vrei să mâncăm?

   –Ai gătit? Își arcuiește o sprânceană, vizibil suspicios.

   –Nu, dar Voldemort ne-a invitat la micul dejun.

   Un zâmbet amuzat îi apare pe buze, dar nu spune nimic. Rămâne câteva secunde uitându-se la mine, suficient de mult încât să încep să mă simt analizată.