Magicianul

Apelul

Necunoscut: Ce ți-a făcut mămica?

Eu: M-a pedepsit rău, dobitocule!

Necunoscut: Aham. Stai o clipă.

Telefonul îmi sună cu un apel de la un numar necunoscut, mai multe ca sigur de la dementul ăsta. Am răspuns, curioasă.

— Bună iubi! spuse o voce robotică, rece.
— Nu sunt iubi a ta!
— Acum nu. Dar vei fi.
— Visează în continuare, ciudatule!
—Dar deja o fac: doi copii, o casă cu piscină, un câine la poartă... Și pe tine la mine în brațe.
— Ce ai băut, băiat de cretă?!
— Apă?
— Mă întrebi pe mine? Hai pa, ciudațenie!
— Dacă închizi o să....

I-am închis înainte să mai zică ceva. Să facă ce vrea. Nu ma tem de ciudații fără viață socială. Mă asez pe scaunul de la birou și deschid o carte și mă apuc de citit ceva, la fel de plictisită.

Stând aplecată asupra cărții nu am putut observa că cineva intrase la mine în cameră, pășind pe vârfurile picioarelor, decât prea târziu. O mână mare îmi astupă gura, iar înainte de a putea opune rezistență cu adevărat, mi-am pierdut cunoștința sub aburii reci de chimicale.

Mă trezesc încet, cu o durere de cap înțepătoare ce stăruia căpoasă în tot corpul, într-un întuneric deplin. Am vrut instinctiv să mă ridic, însă o mână mă prinse și mă trase înapoi în așternuturi. Am înghețat.

— Shhh! Nu iti voi face nimic,spuse o voce calma.

— Cine... cine ești? spun înghețată de spaimă.

— Un nebun. Un nebun îndrăgostit.
— De ce m-ai adus aici?

— Ca să te pedepsesc, Alexandra.

— Ce vrei tu de fapt?

— Sincer, să dorm. E 2:30 dimineața. Apoi, îmi vreau prietena înapoi, șopti trăgându-mă mai aproape de el.

Părea că mi-a spus mai multe decat aș fi putut înțelege, căa mi-a spus totul și totusi nu mi-a spus nimic...
Necunoscutul nu se mai mișcă, mâna lui lăsându-se moale și caldă.pe abdomenul meu. Respiratia lui fierbinte îmi sufla în ceafă, parcă liniștindu-mă. Dar puteam oare cu adevărat să mă încred în el?
Răpitorul adormise, iar ăsta ar fi fost momentul oportun pentru o evadare, însă el doarme, iar eu la fel voi face, căci pleoapele îmi erau grele, ca de plumb...

Dimineață mă trezesc destul de târziu, la mine în pat, în camera mea, ca și cum nimic nu se întâmplase, cu memoria unui vis urât încă întipărit pe retină. Oare am visat?
Nu. Încă mă doare capul. Tipul ăla m-a răpit! Îngrozitor! De mi-aș putea aminti mai clar ce s-a întâmplat aseară... Mobilul licărise în semn de mesaj. Poate voi găsi răspunsul pe care îl caut.

Necunoscut: Te iubesc.

Eu: Eu nu.

Necunoscut: Știam eu... M-ai uitat...

Eu: Nici nu te cunosc!

Necunoscut: Eram în aceeași grădiniță.

Eu: Au trecut 13 ani de atunci! Nu îmi amintesc prea multe!

Necunoscut: Cu bine. Mai vorbim.

Am rămas perplexă. Il cunosc? Sau iar inventează ceva? Sunt așa confuză!