Magicianul

O nouă casă și un stomac nemulțumit

Mă trezesc pe un pat mare, de două persoane, cu așternuturi albe imaculate.
Nu îmi amintesc cum am ajuns aici, sau cand am adormit în mașină, în brațele Anonimului. Tot ce știam era că nu mai aveam cui să îi spun "mamă" și "tată". Iar asta durea cel mai tare...

Telefonul vibră pe noptiera micuță, iar eu l-am deschis cu mâinile reci și tremurânde.

Necunoscut: Ești bine, pisoi?

Eu: Da, sunt bine.

Necunoscut: Nu mă minți. Te pot auzi cum suspini. Ce te doare?

Eu: Momentan, inima... Îmi va fi așa dor de ei...

Necunoscut: Vrei o îmbrățișare?

Eu: Nu prea are cine să mă ia în brațe...

Necunoscut: Și eu ce sunt?! Cantitate neglijabilă?!

Eu: Cam așa ceva.

Necunoscut: Ei bine, cantitatea asta neglijabilă o să vină la tine în vizită.

Eu: Bine...

Mi-am mușcat involuntar buza. Oare o să vină iar cu gluga pe cap? Oare o să îl văd?

Am tresărit când două brațe apărute de nicăieri m-au îmbrățișat pe la spate.

— Nu m-ai simțit când am intrat, chicoti el, lipindu-mă mai tare de el. Chiar că sunt o cantitate neglijabilă de materie, surâse.
M-am foit puțin în brațele lui, ghemuindu-mă mai bine la pieptul său, rămânând în liniște câteva minute.
Liniștea profundă a fost perturbată de un gâlgâit prelung, urmat de câteva sunete stranii. Mi-am acoperit stomacul zgomotos cu mâna, simțindu-mă foarte rușinată.

— Ți-e foame, spuse el.
— Ba nu, neg eu .

Stomacul meu ghiorăi și mai tare, făcându-l pe Anonim să râdă cu poftă.

— Stomacul tău crede altceva, chicoti. Hai să mâncăm ceva, spuse și se ridică din pat.

M-am ridicat și eu, pornind pe urmele lui pe coridor, apoi pe niște scări ce duceau la parter. Mă simțeam din ce în ce mai goală, dar mă forțam să merg mai departe. Nu pot să cedez. Ei nu ar fi vrut asta.

Din bucătărie venea un miros plăcut de mâncare.  Am intrat în mica bucătărie, unde am fost întâmpinați de o femeie destul de tânără, cu părul roșcat și ochiii căprui.
Se opri din ceea ce făcea și îmi zambi.

— Eu sunt Natalia, mama lui ....

Atunci Anonimul o întrerupse, aproape strigând:

— Nu e așa că vrei să te ajutăm să pui masa? Și nu e așa că nu vrei să dai prea multe detalii despre mine? spuse, împingându-mă pe unul din scaunele de la masă.

Mama lui se uită ciudat la noi, dar mai ales la fiul ei ce zâmbea pe sub glugă ca un psihopat.

— E clar că voi doi puneți ceva la cale, spuse ea. Atâta timp cât nu arncați în aer nimic, nu arde nicăieri și nu sunteți căutați de poliție, totul e ok...

Mâncarea a fost super bună. Stomacul meu era plin și încântat.

— Și, cât stai pe la noi? mă întrebă mama Anonimului.

Am deschis gura să spun ceva, însă Anonimul mi-a luat-o înainte:

— Până ne mutăm împreună. Deci, câțiva ani, spuse el calm.

Eu si Natalia ne uitam la el ciudat.

-Ahh, da,am uitat, spuse Anonimul. Mamă, ea e viitoarea mea soție.

Mama lui îl privi zâmbind. Eu voiam să intru în pământ.

— Exact așa ai spus și despre iubita ta din generala, zâmbi mama lui. Și știi că a ieșit urât, nu? râse. Totuși, vă urez casă de piatră, spuse zâmbitoare, ieșind din bucătărie.

M-am uitat urât la Anonim.

— Ești nebun?!
— Mereu după tine. Abia astept să te cer de nevastă.
— Ha ha. Mai ai de așteptat. Vreo 10 ani, spun dându-mi ochii peste cap.
— Tot o să fim soț și soție cândva, spuse și se ridică de la masă, trăgându-mă din nou după el.

— Acum ce facem? îl intreb confuză.
— Ceea ce aveam de terminat, spuse și mă împinse pe pat, prinzându-mă apoi iar în cușca brațelor sale...