Magicianul

Protectorul

Stăteam în pat și nu făceam nimic. Nu auzeam nimic, nu simțeam nimic, nu vedeam nimic.
Părea că eram într-o transă. O transă veșnică și lipsită de sens.

O parte din mine își doreste ca el să fie viu. Chiar dacă l-am văzut făcut bucățele de câinii ăia sau ce or fi fost.

Sunt scoasă din transă de telefonul meu. L-am ridicat sperand sa fie el. Însă nu era. Primisem un mesaj cu numar privat, însă nu era de la el.

numar privat: Să nu ai încredere în ceea ce îți spune Anonimul. El e viu. Dar nu te gândi că toate sunt roz.
eu: Ce vrei să spui?
numar privat: Iubitul tău Horia a trimis câinii după tine.
eu: Imposibil! Era acolo! Cu mine!
numar privat: Asta pentru că are un frate geamăn. Avea un frate geamăn. Prietenul tău e un criminal. Eu zic să stai departe de el o vreme.
eu: De ce te-aș crede?
numar privat: Pentru că încerc să te ajut. Și pentru că stau cu ochiii pe iubițelul tău de ceva vreme. Dar, decizia îți apartine. Oricum, dacă vrei să verifici, îți dau adresa lui, numărul de telefon și orice date mai dorești.
eu: Tu cine ești?
numar privat: Nu are rost să întrebi asta. Poți să mă numești "Protectorul". Identitatea mea e un secret chiar și pentru cei ce mă cunosc. Nu mai pot sta. Îți va trimite mesaj curând. Nu îi spune nimic de mine.

Nici nu trecuseră 10 minute de la convorbirea cu " Protectorul" că Horia îmi și trimise mesaj.

H: Bună!
eu: Ești un tâmpit! Să nu mă mai cauți vreodată!
H: Dar...
eu: Adio, Horia!

Îmi arunc telefonul pe podea, apoi cobor și bat la ușa camerei lui David. Am intrat pentru că nu mi-a răspuns nimeni. Deschid și îl văd cum stătea întins pe podea, nemișcat. M-am așezat și eu lângă el. David nu se clinti nici acum. Iar e într-o transă, gândesc, închizând ochiii.

Câteva clipe mai tarziu mâna lui o căută pe a mea, făcându-mă să deschid ochiii o clipa doar, căci când mă strânse de mână m-am simțit atrasă într-un întuneric profund și liniștitor. Dar nu eram singură. Lângă mine, în acel întuneric mai era cineva. Cineva care mă ținea de mână. David.

— Ce e locul ăsta? întreb fără ca să îmi mișc buzele și totuși întrebarea mea se auzise în acel neant.

— Nimic. Locul ăsta nu există. E doar o închipuire, răspunse David. Nu mai vorbi.

Și nu am mai vorbit. M-am lasat purtată de acea liniște, într-o noapte nesfârșită și pașnică, departe de agitația de afară...