Magicianul

Aproape îndrăgostită

Mă trezesc brusc, gâfâind speriată, dintr-un coșmar pe care nu mi-l amintesc.
În cameră era liniște, iar ceasul electric de pe noptieră arăta 4:50 dimineața. În cameră era puțină lumină, soarele abia răsărea timid.

Cineva în spatele meu mormăi ceva indescifrabil, făcându-mă să tresar. M-am întors si l-am privit pe cel ce stătea în același pat cu mine cu teamă, însă frica se transformă iute în ușurare. Anonimul îmi promisese că va dormi cu mine, iar acum mă căuta prin somn.

Am zambit, uitând de coșmarul ce mă trezise. El e aici. Și, cumva, mă simt în siguranță...

M-am întins din nou pe pat, lăsându-l pe Anonim să mă găsească și să înceteze cu foitul în așternut. Imediat ce mâna lui mă atinse și mă simți, am fost trasa iute intr-o imbratisare puternica. Anonimul mormăi fericit, calmându-se.
Am chicotit, lipindu-mă mai tare de corpul lui cald ce îmi dădea fiori plăcuți la fiecare atingere, învăluindu-mi corpul rece cu o căldură binefăcătoare.

Era puțină lumină în cameră, iar eu, până să adorm, am fost curioasă să încerc să disting trăsăturile celui de lângă mine, însă era prea întuneric, iar el își acoperise mare parte din chip cu perna. Am renunțat la ideea aceasta, relaxându-mă în mrejele viselor.

O rază de soare mă trezi câteva ore mai târziu. Eram odihnită și mă simțeam minunat. Mă uit spre locul unde stătuse amicul meu, cu intenția de a-l trezi brusc, cu un gest copilăresc.
Însă el plecase, lăsând în urma sa doar amintirea venirii lui aici, un trandafir roșu ca sângele și locul șifonat din patul în care dormise cu mine în brațe...

Am pus trandafirul într-o vază, am deschis fereastra și am făcut patul.
Telefonul îmi vibra pe noptieră și eu l-am înșfăcat zâmbind prostește:

Necunoscut: Bună dimineața, rază de soare!

Eu: Neața! De ce ai plecat?

Necunoscut: Nu e momentul să mă vezi, pitic. Îmi pare rău.

Eu: Dar când va fi? Și nu sunt o pitică.

Necunoscut: Înainte cu câteva săptămâni de a te cere în căsătorie. Și ba da, ești pitică. Pitica mea.

Eu: Poftim?! Căsătorie?! Ce tot visezi acolo?!

Necunoscut: Eu nu visez. Eu fac. Mă cheamă mama, trebuie să o ajut cu micul dejun. Nu uita că te iubesc!

Eu: Ia te uită, Anonimul ascultă de mămica :)))) Ce băiat cuminte!

Necunoscut: Ha ha. Ne mai vedem, nu scapi tu de mine:)))

Eu: Pa pa! Poftă!

Necunoscut: Și ție!

M-am schimbat de pijamale și am coborât în bucătărie. Nu era nimeni în casa. Din nou.
Intrând în bucatarie, am vazut locul geamului spart de Anonim, ce fusese înlocuit din banii mei de buzunar pentru următoarele șase luni.
Nu puteam să nu zâmbesc la amintirea celor întâmplate. Anonimul e un nebun, dar e nebunul meu...

Stai, ce? Am spus ca e "al meu"?! Ce am vrut sa spun este ca e un nebun și atât. Nu e al meu! Nu mă pot îndrăgosti de un necunoscut!

Sau... pot?

Povestire autoare:

În timp ce Alexandra se certa cu ea însăși cu voce tare prin casă, Anonimul stătea ascuns și vedea și auzea totul. Niște ochi ciocolatii străluceau de bucurie, iar zâmbetul sincer de pe fața lui îi dadeau de gol fericirea.
Apoi dispăru ca o umbră, exact asa cum aparuse, pornind spre casa lui, cu inima bătând nebunește...