Magicianul

Repară-ți greșelile

A doua zi am mers la magicieni acasă. Înainte să apuc să apăs pe sonerie, ușa se deschise, iar un Ștefan trist mă privea dinăuntru.

— Pot să... amm... știi tu... să vorbesc cu... David?

Ștefan se dădu din prag, lăsându-mă să intru înăuntru la căldură.

— David e la el în cameră, spuse Ștefan.
— Mulțumesc, șoptesc urcând scările.

Am bătut la ușa camerei lui timidă. Dinăuntru nu se auzi nimic. Am apăsat pe clanță și am intrat.
David se juca cu pachetul de cărți de joc, exact cum face de obicei când e stresat, amestecând continuu cărțile.

Când mă văzu în oglinda de pe perete, își scăpă toate cărțile pe jos.

— Am venit să... îmi cer scuze... Nu ar fi trebuit să reactionez așa...

— Nu te învinuiesc... ești doar o puștoaică... S-a pus prea mare presiune pe tine... șopti și el, fără să se întoarcă.

— El e... viu? spun tremurat.

— Viu? Tot ce știu e că e undeva acolo... păzindu-te din umbră...

— Îl... cunoști? Știi cine e? Și cel care a murit... nu... nu era el?

— Nu știu decât că te place. Și da. Nu era el. Nu a fost niciodată. Întotdeauna a fost lângă tine altcineva.

L-am luat în brațe pe la spate, ușurată.

— Mulțumesc, David... șoptesc. Prieteni din nou?

El zambi.

— Familie, corectă. Acum și pentru totdeauna.

Cărțile de joc de pe podea se ridicară singure, începând să zboare prin cameră într-un joc plin de acrobații.