Magicianul

Noi schimbări

Necunoscut: Mai e o săptămână, cum te simți?

Eu: Nasol. Începe tortura.

Necunoscut: Hai că nu e așa rău. O să fiu și eu acolo.

Eu: Serios? În același liceu cu mine?

Necunoscut: Da, vom fi foarte aproape. Doar la câteva clase distanță.

Eu: La ce clasă ești?

Necunoscut: Frumoasă încercare. Dar nu vei afla prea curând.

Eu: Macar am incercat. :((

Necunoscut: Ce e cu emoticonul ala trist? O sa afli curând cine sunt, stai calmă.

Eu: Abia aștept!

Necunoscut: Ne mai auzim, trebuie să spăl vasele.

Eu: Bafta! :))

Necunoscut: Nu e amuzant!

Mi-am închis telefonul și m-am întins pe pat, zâmbind fericită. Chiar dacă școala se apropia, îl aveam pe el alături și asta imi dădea curaj și putere.

Telefonul sună. Apelant: mama. I-am raspuns.

- Alo, bună mami!
- Bună ziua, sunteti ruda cu Mariana si Cristian Stefanescu?

Vocea necunoscuta imi dădu fiori.

- Da, sunt... sunt părinții mei. S-a intamplat ceva?
-Sunt de la spitalul din centru. Parintii tai au avut un accident de masina...
- Sunt bine? șoptesc cu inima bătându-mi nebunește.
- Îmi pare rău, nu am putut face nimic. Cei de la centrul de plasament vor veni să va ia astăzi, domnișoară. Condoleanțe.
- Mulțumesc, spun și închid.

Mă prăbușesc pe pat, începând să plâng, realizând că am rămas singură. De ce mi se întâmplă mie toate astea?!

Mă simțeam singură. Ah, stai, așa și eram! Telefonul îmi vibră. L-am ridicat, sperând sa fie vreun mesaj care să îmi spună ca e 1 aprilie și că totul e bine.

Necunoscut: Îmi pare rău...

Eu: Nu conteaza... mereu am fost singură...

Necunoscut: Nu îi voi lăsa să te ia la casa de copii! Nu vei ajunge la orfelinat!

Eu: Cum i-ai putea tu opri? Nimic nu mai contează acum...

Mi-am pus pătura pe cap și am stat acolo ore bune, plângând și încercând să procesez realitatea mult prea dureroasă.

Soneria de la intrare bâzâi, trezindu-mă din transă în care mă aflam. Au venit să mă ia... Nu mai e cale de întoarcere...

Cobor scările împleticindu-mă la fiecare pas. În fața ușii îmi șterg lacrimile și inspir adânc, deschizând.

- Bună ziua, suntem de la centrul de plasament și am primit acordul să vă luăm în grijă, spune omul din fața mea, aratându-mi niște acte și o insignă. Polițistul din spatele lui ne privea oarecum indiferent.

- Las-o în pace, spuse Anonimul, împingându-i pe cei doi și așezându-se în fața mea. Ea nu pleacă nicăieri!

- Suntem îndreptățiți prin lege să facem așa ceva, spuse polițistul aratându-i ceva.

- Plecați! Acum! șuieră și până ca cei doi să reacționeze, actele erau facute ferfeniță pe iarbă iar cei doi oameni puși la pământ.
- Suntem oameni ai legii! spuse polițistul ridicându-se anevoie de pe jos.
- Păcat, nu îmi pasă,spuse Anonimul nepăsător.

Cei doi săriră la bătaie , iar Anonimul atât aștepta. Împărțea pumni și bloca loviturile, râzând.
Eu stateam înghețată și priveam scena ce se derula în fața mea.
O mână mă scoase din transă, trăgându-mă după ea.
M-am împotrivit, căci Anonimul încă se lupta, însă băiatul spuse calm:

-Ai incredere, hai! spuse și îmi deschise ușa din spate a unei mașini, închizând apoi portiera în urma mea.

Eu stăteam ghemuită încercând să îmi revin din șoc.

Câteva minute mai tarziu Anonimul și prietenul lui intrară în mașină. Anonimul mă luă în brațe pe bancheta din spate, iar amicul său băgă cheile în contact, ștergându-și sângele ce îi curgea din buză.

- Asta a fost grozav! spuse el, râzând.
- Ține-ți gura, Chris!

Anonimul mă strânse mai tare în brațe, calmându-mă cu vorbe dulci și atingeri moi, oferindu-mi liniștea de care aveam atâta nevoie...

- Totul va fi bine pitic, spuse ștergându-mi lacrimile de pe obraji.

Așa sper și eu...