Magicianul

Nu mă părăsi...

Ma intorc de la scoala aproape inghetata. E frig afara.
Pe masa gasesc o scrisoare:

"Dragă Alexandra,

Mama a murit azi. Aș fi vrut să îmi fi alături, însă nu ai fost.
Te iert. Și, te rog, iartă-mă și tu, pentru că te-am iubit ca pe nimeni alta, cât și pentru ce voi face în continuare.

Sper să nu mă uiți și că vei fi fericită. Te voi veghea de undeva de acolo.

Îmi pare nespus de rău pentru ce ți-am făcut. Sper să mă poți ierta. Voi plăti cu sânge pentru păcatul meu.
Sunt gata să fac o prostie pe care sigur o voi regreta cândva, dacă există cumva viață după moarte. Dacă există, te voi apăra de sus. Daca nu, râul îmi va fi mormânt...
Te iubesc așa tare...
Anonimul"

Am ieșit din casă în fugă, pornind spre podul din apropiere. Trebuia să îl opresc cu orice preț.
I-am sunat din mers pe magicieni, chemându-i să mă ajute.

Zona era pustie. Anonimul stătea singur și privea apa rece și învolburată de dedesupt, iar vântul îi clătina trupul ce părea minuscul.

—Te rog... nu face asta, șoptesc.

El se intoarse spre mine.

— Îmi pare rău...Te iubesc, șopti, aruncându-se în apă, fără să îl pot opri.

— Anonimule!! strig, privind apa învolburată ce îl înghițise.

Derek, ajuns în apropiere, sări după el. Erik la fel, reușind să îl scoată la mal după câteva minute, îngreunați de valuri.

Cineva chemase ambulanța. Doctorii l-au pus pe Anonim pe targă și l-au luat cu ei. E numai vina mea. Dacă recunoșteam că îl iubesc nu se întâmpla asta...

David îmi șopti ceva, mângâindu-mă pe spate, iar eu am căzut într-un somn adânc, fără să mai pot simți nimic altceva decât un întuneric nesfârșit de durere și vinovăție...