Magicianul

Fără speranță

— Te rog trezește-te! E numai vina mea...

Stăteam de câteva zile în spital lângă Anonimul meu. Nu mai mâncasem nimic de ceva timp, și nu reușisem să dorm decât câteva ore.

Trăia. Bine, avea câteva zeci de tuburi și ace în vene ce îl țineau în viață, dar trăia.

Doctorii au zis că depinde de el dacă se va trezi. Și sper nespus de mult să o facă. Mă doare să îl văd stând nemișcat. Îi scoseseră hanoracul negru, schimbându-l în niște haine albe și uscate. Cu toate astea nu puteam să îi văd chipul, căci tuburile de oxigen îi acopereau mare parte din figură.
Oricum asta nu mai era important dacă oricum o să îl pierd...

Dacă nu aș fi reacționat asa... Poate nu s-ar fi întâmplat asta... Un doctor intră în salon, verificând aparatele. Îmi puse mâna pe umăr și am știut că urmează ceva groaznic.

— Puștoaico, dacă nu se trezește până mâine... Îmi pare rău, nu mai putem aștepta.
— Nu...Nu!! Nuu!!! strig strângându-l de mână pe scumpul meu necunoscut.

Doctorul ieși din salon clătinând din cap. După plecarea lui în cameră intră Erik.

— Hei, ești bine?
— Tu ce crezi? murmur.
— Nu îți dă griji, o să se trezească, zise încercând să pară optimist.
— Mda...de ce ești aici?
— Să îți dau ceva de mâncare, spuse oferindu-mi un sendviș. Unt de arahide, preferatul tău, sau cel puțin așa a zis David, spuse ademenitor.
— Mhm... nu mi-e foame, spun refuzând sendvișul.
— Atunci ce spui de...un ceai fierbinte?

L-am refuzat din nou.

— O sa le las aici, spuse renunțând, lăsând sendvișul și ceaiul pe masă.

— Cum e? întrebă Ștefan când Erik ieși din salon.

Toți magicienii asteptau tăcuți pe culoarul spitalului.

— Încăpățânată. Și foarte tristă, spuse așezându-se pe scaun lângă ceilalți.

— Nu mai e nimic de facut, nu? întrebă David.

— Nu... Doar să așteptăm... spuse Derek obosit.

În salon era liniște, câteva zgomote ușoare se auzeau scoase de aparate, un zgomot de fond teribil de înfiorător. În schimb... nimic altceva.

Am adormit, însă m-am trezit la fel de iute strigând, căci momentul în care el se aruncase în apă îmi revenea în minte non-stop, ca un blestem continuu.

— Te rog... Deschide ochii...