Magicianul

Adio...

M-am dus până la toaleta spitalului de pe hol să îmi dau cu apă pe față. Când m-am întors, magicieniii erau cu toții în jurul patului Anonimului.

— Ce...

Însă cand am vazut doctorul am înțeles. Vor să îl deconecteze de la aparate.
Picioarele mi se făcură moi, de gumă, iar David trebui să mă țină de mână ca să nu cad.

— Chiar nu mai e nimic de făcut? șoptesc.

Nimeni nu spuse nimic. Nimeni nu îndrăznea să mă privească.
M-am desprins de brațul lui David și m-am apropiat de pat. Aveam să îl pierd și pe el. Întâi părinții, apoi ucigașul lor de care eram îndrăgostită. Ce mai urmează?

— Te rog... arată-le ca ești puternic! M-ai salvat de atâtea ori! Te rog... nu pot să te pierd...

Nu se întâmplă nimic. Nu se mișcă.
Ștefan îngenunche lângă mine, strângându-mă de mână în timp ce doctorul opri aparatele care arătară aproape instantaneu o linie continuă, moartă.

— Nu! Nu... hohotesc eu.

Nu pot să cred... Nu... Nu poate fi real... Nu....