Magicianul

Sărut de rămas bun

Ne apropiam de casa mea. El mă ținea strâns de mână.

— Știi, ți-ar trebui niște flori în grădină, spuse Anonimul.
— Și ce propui? întreb provocator.
— Hmmmm... Am o idee... una... secretă, spuse misterios.

Am chicotit.

— Păi, presupun că trebuie să plec, spuse zambind sub gluga neagra .
— Mulțumesc. M-am simțit bine, șoptesc timidă, privindu-mi pantofiii.

El râse, mangâindu-mi obrazul, făcându-mă să îmi ridic privirea.

— Ești așa frumoasă, șopti, sărutându-mă, făcându-mă să simt acei minunați și legendari fluturași peste tot în corpul meu.

Când buzele lui se desprinseră de ale mele, am stiut că, oricât de nebun ar fi, îl iubesc. Chiar îl iubesc...

Mă strânse în brațe, iar eu m-am bucurat din plin de senzația de plutire pe care o trăiam.

— Când o să îmi spui cine esti? șoptesc lipită de pieptul lui.

— Am mai spus, înainte de nuntă, chicoti. Până atunci mai ai de așteptat.

M-am desprins supărată din îmbrățișare, privindu-l încruntată.

— Sunt supărată, spun făcând botic.

El zambi.

— Bine, ai câștigat. Nu vreau să se supere prințesa mea, spuse chicotind.

Apoi se apropie de urechea mea și spuse șoptit:

— Numele meu începe cu "H" de la hidrant, pentru că sunt foarte foarte fierbinte.

Calmul și seriozitatea cu care a șoptit toate astea m-au făcut să râd.

— Cu bine, prințesă! spuse făcând o plecăciune.
— Să mai treci pe aici, H de la hidrant!strig în urma lui chicotind.

Intrând în casă cad pe jos, zâmbind la pereți ca o idioată. Una foarte îndrăgostită și fericită.