Viata la curtea regala

Lacrimile inimii

 În prima noapte după aflarea morții lui Eric nu am putut dormi. Simțeam cum teroarea îmi acapara gândurile. Lacrimile îmi secătuiau trupul... Patul gol îl simțeam acum o cușcă cu lei ce mă sfâșiau. M-am ridicat și am mers la birou. Mi-am aprins o lumânare și am început să scriu. Îi scriam lui Eric, sperând că de acolo, de sus, va putea citi.

,, Mă mistuie gândul singurătății,

Gândul despărțirii mă torturează.

Voi arde în flăcările rugului fără tine,

Sufletul îmi va fi furat de diavol,

Îngerii vor cere îndurare,

Dar degeaba!

Lacrimile mele de sânge vor curge

Până îmi vor secătui trupul,

Dar nu contează!

Durerea pierderii tale va exista mereu

În tot ce fac, în tot ce văd, în absolut tot,

Tu vei fi întotdeauna,

Vei fi prezent, dar asta nu mă va îndupleca

Nu mă voi simți mai bine știindu-te departe,

Dar totuși aproape.

Voi suferi ani de-a rândul

Voi înfrunta lumea, viitorul, cu capul sus.

Voi știi mereu că ți-ai dorit să fiu puternică,

Dar acum pare că toată lumea mea s-a prăbușit.

Ești mort, dragul meu iubit, ești mort,

Și moartă-mi va fi inima mereu.

Nimeni și nimic nu te poate înlocui,

Vei rămâne cu mine orice ar fi!"

 Am rămas câteva minute privind în gol. M-am așezat în pat și am pus capul pe pernă. ,,Eric ar fi liniștit dacă voi asigura un viitor familiei de Valencia. Va fi liniștit știind că sunt bine!" gândeam eu încercând să mă liniștesc singură. 

 Ziua următoare m-am îmbrăcat cu o rochie neagră cu mâneci medii. M-am spălat pe față cu apă rece pentru a mă întări, apoi am mers în sala tronului și m-am așezat. Atunci, mai mult ca niciodată mă simțeam disperată. Lipsa lui mă apăsa pe umeri și pe inimă, iar pentru prima dată coroana îmi apăsa pe cap. În momentele în care aș fi preferat să mă închid în cameră și să plâng, trebuia să țin capul sus și să rămân pe tron.